Cum arată criteriile CNATDCU ideale

CNATDCU (Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare) are printre atribuții definirea unor criterii de performanță minimale la nivel național, criterii care să fie folosite de către comisiile de concurs pentru posturile didactice și de cercetare superioare (conferențiar, profesor, cercetător științific gradul I sau II), ca și pentru susținerile de doctorat sau de teză de abilitare pentru conducerea de doctorate. Aș insista pe expresia „folosite de către comisiile de concurs/susținere”. Acele comisii sunt alcătuite (conform legii) din specialiști de marcă, notabili prin realizările profesionale și prin corectitudinea academică. Atâta vreme cât membrii comisiilor sunt astfel, atâta vreme cât ei sunt realmente responsabili în privința persoanei pe care decid să o angajeze sau nu, sau să îi dea o diplomă sau nu... atâta vreme cât comisia își respectă acest statut definit de lege, nu ar mai trebui să fie cazul să îi spună nimeni din exterior (fie CNATDCU, fie Senatul universității, fie alții) comisiei de concurs/susținere cum să-și facă meseria. Acei membri ai comisiei se presupune că își înțeleg suficient domeniul și responsabilitățile ca să nu aibă nevoie de criterii minimale naționale. Dovadă de principiu e și faptul că țările cele mai competitive academic (să începem cu SUA, de departe numărul unu mondial) nu au asemenea „criterii minimale naționale”. În opinia mea prin urmare, criteriile minimale CNATDCU ideale sunt cele complet absente. Când anume vom ști că suntem pregătiți să desființăm acele criterii naționale minimale? Probabil atunci când majoritatea comisiilor de concurs din țară vor înceta să se ascundă de responsabilitate în spatele unor „criterii minimale” venite din afară, și vor cere pur și simplu mai mult de la candidați – pe măsura responsabilității pe care contribuabilul o investește în aceste comisii și în instituțiile academice în general: responsabilitatea de a distribui resursele (mai ales financiare) în manieră competitivă în sens european.

Până la data când ne vom simți pregătiți să avem un mediu academic în care universitățile și comisiile de concurs să poată fi toate funcționale și performante chiar și fără supervizarea unei comisii naționale de standarde, vom lucra în continuare cu criterii CNATDCU, și va fi nevoie ca ele să fie gândite ca unelte de stimulare a competitivității. În acest context aș pune întrebarea: de ce trebuie să stimulăm la nivel național competitivitatea doar la nivel de conferențiari și profesori universitari, dar nu și la nivelul gradelor inferioare – lector și asistent universitar? Ceea ce face sistemul la acest moment, prin definirea de criterii stringente naționale doar pentru posturile superioare, este să declare implicit: nu ne pasă despre performanța marii majorități a angajaților, nu ne pasă pe cine angajați pe poziții permanente în sistem, ci ne pasă doar de performanța celor cu grade superioare – adică a celor care au pretenția să ridice capul ceva mai sus decât restul lumii. Personal, cred că aici avem un element de inconsecvență care ar merita corectat.

Cât de dure sau de selective trebuie să fie criteriile CNATDCU? S-a discutat mult, despre unele care au fost prea dure, altele dimpotrivă, sau altele pur și simplu toxice pentru că recompensau selectiv frauda academică. Oricare dintre noi poate azi să se compare cu oameni de pe poziții academice echivalente din restul UE, și să vadă ce performanțe au acei omologi. Probabil că în calitate de țară aspirantă la mai mult decât ultimul loc în UE (aș spune eu, potențial a șaptea putere economică europeană), avem datoria să pretindem de la noi înșine, în sistemul academic sau oriunde altundeva, performanțe de tipul celor pe care le vedem la omologii noștri din primele șapte țări din UE. Dacă vom face astfel de comparații, vom vedea că multe dintre standardele noastre cele mai înalte... sunt de fapt încă permisive sau incomplet relevante. În momentul în care îi vom explica vreunui coleg din Germania că la noi contează primordial „numărul de lucrări ISI” sau „numărul de lucrări BDI”, putem fi siguri că vom fi priviți cu condescendența rezervată unei țări de lumea a treia și nu unei candidate la primele locuri din UE. Asta nu pentru că la ei nu contează numărul de lucrări, ci pentru că primează mai degrabă calitatea acelor lucrări – atât prin prisma evaluării calitative de către experți („peer-review”) cât și prin prisma editurii unde a fost publicată și a impactului pe care îl are. Nu cred că e cazul să ne lăsăm înșelați de performanțele ieșite din comun ale elitei academice din vestul UE și să stabilim criterii absurd de solicitante pentru angajatul mediu din România: e nevoie să ne uităm la toți cei din acel sistem. Unii colegi argumentează că trebuie fixate standarde mai joase la noi decât la alții, pentru că așa suntem noi, mai joși. Nu cred că e adevărat că așa suntem noi. Cred că avem datoria să respectăm noțiunea de „profesor universitar” oriunde s-ar afla ea și în orice domeniu – nu să o privim ca pe un ajutor social pe care îl acordăm din milă unor angajați care nu pot, nu știu, nu au cu ce. Avem și oameni care pot, și oameni care știu, și resursele materiale necesare; depinde de noi să le organizăm mai eficient și cu mai puține compromisuri.