Talibaneuropenii

Face valuri zilele acestea aparenta tendință de ieșire a Iranului din penumbrele extremiste. Președintele Iranului a mers la Vatican. Vestul a eliminat sancțiunile economice împotriva Iranului. Gesturi simbolice, care ar putea permite multe pe viitor – inclusiv o cale în plus de a face uitată o moștenire de conflicte absurde între europeni și musulmani.

Ce au văzut unii dintre noi din toate acestea? Doar partea de tabloid, în care gazdele italiene ale președintelui iranian ar fi evitat să afișeze băuturi alcoolice pe masă în prezența lui, și, mai spectaculos, acoperirea cu placaj a unor statui de la muzeu – pe motiv că erau prea dezbrăcate pentru a fi văzute de un lider musulman.

Talibanii supremației culturale europene (să le spunem, talibaneuropenii) s-au simțit jigniți de gesturile prea acomodatoare ale gazdelor italiene. În Italia ca și în România, ca și în multe alte părți, s-a întrebat: „cum se poate să ne dicteze tot felul de străini și talibani cum să ne îmbrăcăm, ce să mâncăm, și ce statui putem afișa? De ce să ne fie rușine cu propria noastră cultură?”. S-a argumentat deci că gestul de a ascunde sub placaje statuile dezbrăcate e o manifestare a unei conformități stupide și a unei slăbiciuni. Că statuile dezbrăcate sunt parte integrantă a culturii europene, și nu avem dreptul să renunțăm la ele. Că dacă iranienii vor dialog, să facă bine să stea cu noi la o felie de șuncă de porc (sigur, una mai civilizată, de Parma, nu cine știe ce slănină din România dată cu MCV expirat), un pahar de bere (nemțească, neapărat), și o poză de grup cu Venus Anadyomene (uitând, desigur, că destui europeni ar evita ei înșiși bucuroși unele din ingredientele sus-numite).

Atitudinea aceasta pro-șuncă (fie în farfurie fie în statuie, fiecăruia după preferințe) aduce izbitor aminte de cea a europenilor din preludiul revoltei șipailor din India, în 1857. Soldații indieni aflați în armata britanică erau obligați la acea dată, din cauza unei reforme tehnologice ce le oferea arme de precizie mai mare, să muște capătul dizpozabil al fiecărui cartuș înainte de a-l încărca în pușcă. Mușcatul nu ar fi fost o problemă pentru soldați – ci doar faptul că acel cartuș era din motive tehnologice uns cu grăsime animală – inclusiv de porc sau de vacă, adică animale tabu pentru mulți localnici. Hindușii și musulmanii erau astfel obligați să comită sacrilegiu pur și simplu ca obligație la locul de muncă „pentru adaptarea la noile vremuri”. Atitudinea inflexibilă a părților în această problemă (fiecare profund convins de superioritatea propriei zeități – fie că ea se numea Vișnu, Allah, sau Conducerea) a contribuit la escaladarea unui conflict militar – una dintre cele mai sângeroase și costisitoare revolte din sub-continentul indian.

Hai să facem un experiment în gând, și să îl vizualizăm pe președintele iranian fotografiat lângă o statuie dezbrăcată, iar poza distribuită public comunităților musulmane din Iran și din lumea arabă. Care ar fi rezultatul? La ce ne-ar folosi? Să spunem că el ar accepta situația; dar ei, cei de acasă din Iran, încă sub efectul unei izolări culturale ce durează de decenii? Cei pe care trebuie să îi convingă azi că Vestul nu își bate joc de ei, că Vestul nu e demonul intolerant de care au vorbit ei până acum, că Vestul nu ei pentru ei ca antimateria pentru materie? Dar cei din întreaga comunitate musulmană din lume, care așteaptă de decenii bune niște lideri care să îi conducă spre normalitate și dialog fără a le batjocori din primul pas starea actuală culturală și de spirit? 

Cum ar arăta primii pași către o reconciliere durabilă Vest-Est? Ar trebui ei să includă o tăvăleală a unui imam prin untură de porc? Sau poate o circumcizie live a Papei Francisc? Talibaneuropenii, la fel ca talibanii din Afganistan, pare că așa ar dori. Dacă ar fi după ei... să mă gândesc mai exact... dacă ar fi după ei, probabil că de fapt nu ar fi nimic, deloc, niciunde.

Azi vesticii se mândresc cu faptul că au dat lumii tot felul de elemente de tehnică modernă, de la curentul electric la blugi, antibiotice, internet, sau democrație parlamentară. Ei uită însă, foarte convenabil, că au făcut toate acestea bazându-se pe contribuții esențiale ale asiaticilor. Că numerele însele, cu care mutăm de colo-colo gigabiți, ne vin de la indieni și arabi. Că secole de-a rândul ne-am hrănit ambițiile de dezvoltare (ce au dus, printre altele, inclusiv la existența acestui text sau a autorului său) inclusiv din resurse materiale și umane aduse prin comerț inegal  sau direct prin jaf din „colonii”. Care colonii, pe tot parcursul istoriei noastre, adăposteau de fapt mult mai mulți oameni decât Europa sau America de Nord (inclusiv cu provocatorul corolar că, dacă ar fi să practicăm pe bune democrația cu care ne lăudăm, ar trebui să predăm Indiei și Chinei conducerea destinelor umanității). 

Cât de plini de noi înșine putem fi? Cât de talibaneuropeni? Se pare că nu mai mult decât talibanii de dincolo de gard, din Afganistan. Ceea ce, desigur, e bine. Înseamnă că suntem încă membri ai aceleiași specii; că suntem încă oameni și că, inexorabil, mai sunt șanse și să ne îmbunătățim.