300 de cuvinte pe kilogram lună, acum și în presa britanică!

Ziarul Guardian preia un subiect apropiat de cel tratat aici într-o postare anterioară. Spuneam în acea postare că, în încercarea de a stimula competitivitatea, multe părți ale sistemului universitar încearcă să impună baremuri de producție. În funcție de domeniu și de post, ai de scris o carte la x ani, un articol într-o revistă de specialitate la y luni, etc. Se ia adesea în evidență și numărul de pagini, cu riscul de a se ajunge la baremuri de genul „300 de cuvinte pe lună per kilogram de angajat” (pentru că, nu-i așa, angajatul care mănâncă mai mult trebuie să și producă mai mult; astfel, un angajat de performant de 60 de kilograme ar scrie cca 18000 de cuvinte pe lună, adică suficient pentru vreo trei articole într-o revistă de specialitate). Întrebam în consecință ce ne facem cu oamenii care chiar nu au de spus/scris atât de mult pe cât le cerem? La ce bun vor fi ale lor 300 de cuvinte per kilogram-lună? Iar în efortul competitiv de a depăși producția colegilor nu cumva acești oameni vor uita sau nu vor mai avea timp să scrie acele câteva cuvinte care chiar aveau utilitate ori valoare notabilă? Sau, acele cuvinte, chiar scrise, nu se vor îneca oare în oceanul regulamentar de producție științifică?

Tendința este manifestă în multe locuri din sistemul academic de la noi și din altă parte. Spre exemplu, fișele de evaluare a activității universitare, cel puțin la unele instituții, cer să arăți cum ai petrecut un număr de cca 1600 de ore pe an academic. Dintre acestea, un anumit număr de ore lucrate este „decontabil” cu un număr minimal de lucrări științifice scrise.

Filozofia aceasta (o lucrare științifică publicată = x ore muncite) și-a făcut recent drum și în sistemul legislativ. Pentru persoanele aflate în închisoare, o lucrare științifică se echivalează cu 30 de zile lucrate. Cum munca este ceva bun în ochii societății, zilele muncite în timpul executării sentinței de închisoare (fie la lucrarea științifică fie în orice alt fel rezonabil prevăzut în regulamente/legi) permit scurtarea pedepsei în raport 2/3. Fiecare „lucrare științifică” publicată transformă câte o lună din pedeapsă în doar 20 de zile. Cu un număr suficient de „lucrări”, pedeapsa întreagă se reduce cu o treime. Aceasta este tema pe care ziarul Guardian o preia, și o comentează deloc pozitiv pentru țara noastră.

Merită aici menționate două lucruri. Unul, că legea nu definește ce înseamnă „lucrare științifică”, iar comisiile care acordă reducerile de pedeapsă par să nu fi stabilit vreun barem de calitate: orice lucrare care se autopropune științifică pare să fi fost acceptată ca atare. Al doilea, că principiul de a echivala o lucrare cu fix 30 de zile lucrate, birocratic în esență, este foarte recent, datând din 2013. Variantele anterioare, nu doar din 2006 ci și din 1969, stimulau efortul prizonierilor de a munci, indiferent de natura muncii (deci și la scrisul unei cărți) în mod uniform: se socoteau „trei zile executate pentru doua zile muncite, pe timpul afectat acestor activități”. Se urmărea deci ca deținutul să muncească onest, și se recunoștea acest lucru indiferent de rezultatul numeric al acelei munci. Se pare deci că nici măcar birocrații comuniști nu au putut impune baremuri de tipul „o carte = 30 de zile de muncă”. Genul de birocrație cu putere de decizie în 2013 era, se pare, cu totul altul decât cel din 1969.

Până la urmă e dreptul fiecăruia să prefere un standard sau altul de evaluare, și să lupte pentru convingerea aceea. E dreptul fiecăruia să fie birocrat în măsura și maniera ce îi convine, și să lupte pentru a impune acea viziune. Când însă acele eforturi ajung să facă de râs țara în ochii lumii, așa cum se întâmplă cu articolul din Guardian citat mai sus, ele capătă o greutate mult mai mare – iar utilitatea eliminării lor pare mult mai evidentă. Poate nici entuziasmul spumos al compatrioților care epatează insistent problema în străinătate, cu intenții generoase sau nu, nu poate fi neapărat judecat în lumină complet pozitivă. Ei însă reflectă o realitate obiectivă – și încă una dureroasă, rod al unei birocrații deconectate acut de la munca reală – indiferent că e muncă de IT sau de agricultor sau de scriitor de cărți.

Poate și un ultim comentariu: în articolul citat, ziarul Guardian reflectă incomplet sau eronat detaliile problemei, fără a da referințe sau linkuri către corpurile de lege sau hotărârile de instanță criticate; a insista însă pe acele omisiuni ar însemna să neglijăm problema în sine.