Kant este idiot

Propoziția din titlu este profund greșită. De ce? Pentru că folosește timpul prezent judecând o persoană (Immanuel Kant) care la timpul prezent e de fapt de mult timp dispărută (sigur, e greșită propoziția și din alte motive, inclusiv din acela că folosește limbaj indecent, sau că autorul ei nu are căderea să dea astfel de verdicte, etc).
Nu este logic să judecăm oamenii din trecut după standardele de azi. Putem să cântărim eventual relevanța pe care munca sau a creația lor din trecut o au mai au azi pentru timpul prezent. Putem să cântărim ce impact au avut ele în epoca lor, putem (dacă ne permite caracterul) să le judecăm trăsăturile morale prin raportare la contextul epocii lor.
Ceea ce nu are sens să facem, este experimentul de a-l lua pe Kant de acum 250 de ani, și să ne întrebăm cum ar fi privite creațiile lui dacă ar fi publicate azi pentru prima oară, și ce șanse ar avea el dacă ar candida pentru o poziție de cadru didactic sau de cercetător de la o universitate de azi. Ipoteza experimentului este că sărmanul Kant ar eșua, deoarece el nu publica acum 250 de ani în revistele în care se publică azi (desigur, ele nu existau pe acea vreme...), și nici cu frecvența cu care se publică azi, nici nu era prea citat în alte lucrări (cine să-l fi citat? câți alți profesori universitari existau în lume acum 250 de ani, și câte cărți și articole se scriau, comparativ cu azi?), și nu era nici foarte cunoscut. În opinia mea, acest experiment ipotetic nu ar spune nimic despre nimic, și în special nimic despre criteriile de evaluare ale universitarilor zilei de azi. Immanuel Kant era în realitate pentru contemporani „cel mai celebru filozof din epoca sa”. Cărțile sale au avut un succes mare la publicul din epocă. A te preface că ignori această realitate înseamnă a falsifica experimentul. Orice scriitor de mare impact de azi, în special pe un domeniu academic precum filozofia, nu are probleme deosebite să fie angajat sau recunoscut în mediul academic; de ce ar avea probleme tocmai „cel mai celebru filozof din epoca sa”?
Kant ne pune aparent și o altă o problemă interesantă de evaluare profesională: pe la 45 de ani, ajuns deja celebru și reputat în lumea academică și în afara ei, a ales să nu publice nimic timp de 10 ani – timp în care a lucrat la celebra sa carte „Critica Rațiunii Pure”. Cum ar fi dacă un cadru didactic de azi ar alege să nu publice nimic timp de 10 ani, să nu „producă” nimic? Nu-i așa că ar avea probleme, și s-ar putea să-și piardă locul de muncă? Realitatea e că... tocmai am făcut o scamatorie ieftină: experimentul pe care vi l-am descris e fals. La data la care și-a început cei 10 ani de tăcere, Kant deja își asigurase respectul lumii academice într-o măsură remarcabilă. Impactul ideilor sale era deja incontestabil. Pentru domeniul umanioarelor, după standardele de atunci ca și după unele de azi, își putea permite pauza de 10 ani.
Am criticat pe acest blog atitudinea celor care pretind de la mediul academic câte x cuvinte publicate per lună per kilogram de angajat, ca și felul în care fanii acestor abuzuri își pun țara în ipostaze jenante. Consiliul Științific al Universității Babeș-Bolyai de exemplu, ca și alte foruri, încearcă însă să se distanțeze de astfel de abuzuri. După criteriile pe care acest Consiliu le propune, lui Kant i-ar fi fost foarte ușor și să fie angajat, și să fie nominalizat ca personalitate-cheie a instituției. Iar aceste criterii sunt inclusiv ancorate și în bazele de date scientometrice gen ISI (care numără cât de des publici în revistele de azi, și cât de des ești citat); doar că nu le abuzează.
Un alt exemplu des invocat este cel al lui Albert Einstein. Se argumentează că a scris cele mai cunoscute lucrări ale sale pe când era un simplu funcționar la un birou în loc să fie cadru didactic universitar – că adică, după standardele de azi nu ar avea nicio șansă să îi fie recunoscută munca de către mediul academic. Realitatea este că la acea dată el era de asemenea doctorand, nu doar funcționar. Realitatea este, de asemenea, că lucrările sale au avut impact în epocă, și a fost curând angajat la o universitate. De asemenea, că a scris apoi sute de articole – nu s-a oprit doar la primele câteva, chiar dacă ele se poate să fi fost cele mai importante. Sistemul academic l-a recunoscut pe Einstein la acea dată după criterii foarte similare cu cele după care împarte recunoașterea azi. E absurd însă să întrebi „câte lucrări ISI a scris Einstein?”, sau „câte citări ISI are?”, pentru că aceste unități de măsură sunt adaptate (și evoluează continuu în acest sens) cercetătorilor de azi, nu celor de acum 100 de ani. Am vorbit de altfel despre acest lucru și în comentariul despre Manifesul de la Leiden (manifest care spunea ceva foarte similar).
Cazul profesorului Higgs este de asemenea des invocat. După câteva articole potențial revoluționare în anii '60, pe finalul carierei dănsul nu a mai publicat aproape nimic. Prestigioasa universitate la care lucra l-ar fi păstrat printre angajați, se spune, „numai” pentru că avea șanse să câștige un premiu Nobel. Și l-a și câștigat – la 50 de ani de la publicarea lucrării care i-a adus în cele din urmă faima cu ceea ce azi a ajuns să se numească „bosonul Higgs”. Putem privi acest caz în două feluri: să notăm că universitatea l-a păstrat, sau să notăm că a avut dubii. Eu aș argumenta că mai notabilă e realitatea, și rezultatul experimental observabil – și anume că l-a păstrat.
Ceea ce poate fi criticat, este cohorta de persoane care încă nu au dovedit mare lucru, și care agățându-se de exemplele lui Einstein, Higgs, sau Kant, neagă dreptul altora de a-i supune unui scrutin public de tipul căruia în realitate Einstein, Higgs, sau Kant au fost supuși la vremea lor cu mult succes. Perseverența cu care orice evaluator în afară de proprii amici sau propriile rude este declarat „incompetent” sau „în conflict de interese”, și orice sistem de evaluare în afară de cel construit de proprii amici sau propriile rude este „depășit”, „viciat”, „artificial” sau „imoral” - toate acestea nu țin de vreo logică specifică lumii mature... și ne pot induce să ne punem întrebări despre modul de filtrare a oamenilor care intră în sistemul academic dar și despre măsura în care omul de azi este pregătit să facă față fără a se autodistruge uneltelor, tehnologiilor și resurselor ce îi stau la dispoziție.

Altfel, dacă tot veni vorba de Kant:

Așteptând să fiarbă fasolea [de Marin Sorescu]


Așteptând să fiarbă fasolea,
Citesc în tihnă ziarul.
Dacă e adevărat că gătitul
Lungește viața,
Voi avea ocazia să citesc
Multe, multe ziare.
(Dacă nu, nu.)
Sunt lucruri care se repetă,
Multe știri discutabile
(Pagina cu morți e, oricum, sigură.)
Fasolea a dat de mult în undă,
Ba chiar fierbe-n clocot -
Printre multele probleme care frământă omenirea, -
Situația din orientul mijlociu,
Escaladarea diferitelor curse, -
Contemplu boabele circulând în sus și-n jos
În oală, într-un dans aburit,
Ca peștișorii dintr-un acvariu,
Purtați de curenții interni.
Peste câteva minute trebuie să arunc ceapa,
Roșiile așteaptă curățate
- Cartofii susțin unii trebuie mâncați cu coajă, -
Pătrunjelul o să sosească dintr-o clipă în alta
De data asta trebuie să pun totuși morcovii
Întregi, cum fac nemții -
Accepți, în toropeala activă a bucătăriei
Diversiunea lumii -
Înțelegi limpede
Antagonismele,
Greu de ținut în frâu,
Forțele binelui nu se poate să nu învingă,
Până la urmă...
Focul, ori trebuie potolit, ori
Întețit - căci un miros plăcut
Te avertizează că trebuie făcut ceva.
Dai flacăra mai mare,
Pui cei trei morcovi,
Arunci ceapa și roșiile ...
Ajuns la ultima pagină,
Pot să-l iau de la început,
E liniște și atât de bine!
Apa trebuia schimbată de mult,
Dar acum, ce mai!
Chiar problemele vechi iți apar într-o lumină nouă...
Bucătăria, într-adevăr, te apropie de un ritm
Al esențelor, spălatul legumelor,
Al farfuriilor, continua schimbare de gânduri,
Jocul robinetelor - apa caldă, apa rece -
Netezesc și calmează nervii.
De-aia Chinezii au o inepuizabilă listă
De centenari ...
Nu mai vorbesc de italieni ... Ba până și la noi,
Cei care-au fost bucătari în armată
Și-au făcut stagiul militar la popotă
Ori chiar la cazanul comun - sunt longevivi,
Cum e cazul cu unul de pe strada mea,
Care "am călcat pe 96 la 3 aprilie"
Și de vreo trei ani au început să-mi crească dinții,
Din nou, dantura i s-a refăcut în întregime!
Prietenul meu Nae Diaconu o fierbere
Îi ia două kile de vin
Și dacă e fasolea mai veche
Și câteva ciocanele de țuică.
Pozele sunt cam șterse,
Litera uneori prea mica.
E uimitor că mexicanii pot să trăiască așa
Într-o criză care se adâncește mereu!
Să deschid cuptorul,
Să văd dacă nu s-a ars plăcinta?
Dacă treci de 75, ai șansa unui nou ritm vital,
Pe la 80 nici nu mai poți să plângi,
Te împaci cu coșmarul, așa cum a fost clădit
- Cum, necum - Dumnezeu, ne Dumnezeu.
Și devii foarte preocupat de ce scrie în ziare.
Sesizezi, după un lung antrenament,
Toate nuanțele.
Ce-ar fi să mai pun o ceapă?
E o mana de vitamine!
(Mai bine două fire verzi)
Luându-te cu arta gătitului
- Acum înțelegi și secretul lui Kant,
Care își era sieși bucătar -,
Te pui la adăpost - da, c-o simplă foaie de ceapă
De furtunile magnetice din soare,
Care s-au întețit în ultimele decenii,
Într-un mod ce-ar putea să pericliteze terra,
Cu toate cuceririle științei.
Vreo două trei articole le lași pentru
După masă.
A scârțâit ușa,
Tocmai închideam ziarul.
Vine nevastă-mea de la piață.
- Ce e cu flacăra asta atât de mare,
Așa se fierbe fasolea?
Nu vezi c-ai afumat-o?
Lasă-mă pe mine,

Du-te și scrie!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

...cu număr. 67.

Vă e frică de libertate