Omorând medici cu mașina în Norvegia

Discursul public de la noi, ca și cel din alte părți, este inerent dominat sau dominabil de clișee. În privința „scandinavilor” (ca de exemplu norvegienii) clișeele tipice ne vorbesc despre sistemul social avansat, standardele de trai ridicate, corupția redusă, spitalele performante, inteligență, generozitate, perseverență, inovație, și culoarea deschisă a pielii/părului. Același spațiu public, alături de instituțiile statului, tolerează prin contrast (dacă nu chiar propagă) idei precum cea că țăranii români ar trebui înecați ca niște șobolani, sau, mai recent, că medicii români (corupți, incompetenți și cinici fiind toți) ar trebui călcați cu mașina (deci asasinați) într-un fel gest de curățire civică.

Asta, până când de curând discursul public s-a mutat la extrema opusă: zilele acestea norvegienii ar fi degenerați, disfuncționali, aroganți, netransparenți.

Familia Bodnariu din Norvegia are cinci copii care, din cât se înțelege din spațiul public, sunt în același timp cetățeni norvegieni și români. Autoritățile norvegiene par să le fi aplicat tratamentul pe care și-l aplică propriilor cetățeni sau aspiranți de cetățeni – unul foarte strict în privința siguranței fizice a copiilor, și prea adesea pripit. Despre strictețea acestor tratamente spațiul nostru public n-a rezonat niciodată până acum: eram prea preocupați să idealizăm „scandinavii”. Poate excesele de idealizare, sau de idolatrizare, au fost percepute ca atare în subconștientul nostru – și de aceea ne vine atât de natural să compensăm trecând în extrema opusă. Poate într-o bună zi spațiul nostru public va fi mai echilibrat, vorba ceea, „ca la scandinavi”.

Legea internațională spune, din cât înțeleg eu, că oamenii cu cetățenie dublă (precum copiii Bodnariu) se supun preferențial legilor aceleia dintre cele două țări în care se află momentan (deci, legilor norvegiene pentru familia Bodnariu). Din acest punct de vedere, România nu se poate plânge, legal vorbind, că i s-au răpit cetățenii; moral, e cu totul altceva – și ar fi profund greșit să nu fie.

Alegând să trăiască acolo, într-o țară în care 10000 de copii pe an sunt luați de către stat de la părinți pe motive care în SUA sau în România nu pot fi luate în serios, familia și-a asumat riscul de a respecta acele legi, și de a face față modului în care ele ar putea fi abuzate. Asta nu înseamnă că abuzurile sunt tolerabile, și cu atât mai mult meritate, și nici că victimele ar trebui lăsate să își caute singure dreptatea. Nu știm însă la această dată ca multiplele scandaluri similare cu acesta să fi dus în Norvegia la vreo inițiativă masivă pentru schimbarea legii sau pentru oprirea abuzurilor. Să fie norvegienii în ansamblu niște monștri rapace și sadici? Sau poate datele pe care le avem sunt incomplete?

Reflectarea problemei Bodnariu în media pare să fie adesea departe de realitate. S-a vorbit despre faptul că statul norvegian, laic fiind, sancționează părinții care practică îndoctrinarea religioasă; de aici, o linie de discuție foarte la modă în România. În realitate, nu există astfel de prevederi în legea norvegiană. Potrivit documentelor existente până acum, nu există dovezi că familia Bodnariu ar fi sancționată pentru că este prea religioasă. Spun „până acum”, pentru că, într-o manieră cât se poate de scandinavă (în sensul până de curând bun al cuvântului), serviciile sociale norvegiene refuză să transforme subiectul în telenovelă tabloidă prin publicarea de date personale ale familiei, sau prin expunerea directă a copiilor Bodnariu către media.

În schimb, părinții au recunoscut că au aplicat pedepse fizice minore copiilor – din cele care se practică peste tot și dintotdeauna. Legea din Norvegia, spre deosebire de cele din aproape orice altă țară, nu așteaptă nimic mai mult pentru a-i decădea din drepturi. Cum dovezile pentru abuzul domestic adesea ajung să consiste predominant din declarațiile subiective ale copiilor, se poate ușor vedea cum sistemul norvegian poate degenera în plasarea unor decizii prea dure prea devreme pe umerii minorilor: pe de o parte li se oferă posibilitatea de a-și denunța mincinos familia doar pe criterii materiale (poate sub tentația speranței că vor ajunge undeva unde vor fi mai răsfățați), iar pe de altă parte pot fi prea ușor manipulați (inclusiv accidental) să facă denunțuri false sau incomplete.

Nu știu ca legea din România să definească abuzul domestic altfel decât legea din Norvegia. Diferența e mai degrabă că la ei instituțiile statului iau foarte strict în serios ceea ce scrie în lege; la noi, cam toată lumea bârfește că legea e exagerat de protectivă față de copii sau elevi, însă de tolerat se mai tolerează pedepsele fizice mult mai mult decât se pare că o fac norvegienii. Cum am spus și în alte ocazii, tolerăm un sistem unde legea e prea pretențioasă în raport cu realitatea cotidiană, și prin urmare există senzația că ar fi OK (dacă nu chiar obligatoriu pentru un om normal) să o încalci. Sigur, o încălcare numai cu măsură, și cu respect pentru autoritate – adică pentru cei care având datoria să te sancționeze aleg în general doar să te înțeleagă, atâta vreme cât nu faci probleme. Partea bună e că pe măsură ce trece timpul această atitudine delăsătoare pare tot mai rară. Atât de mult, încât pare că tocmai am început să exportăm activism civic până și în Norvegia...