Capul primarului vrem?

De vreme ce aleșii locali sunt "probabil" membri ai aceleiași specii ca noi, cred că avem datoria să cerem de la ei numai lucruri și atitudini de care și noi am fi în stare – și să îi criticăm numai în modul în care și noi, sau copiii noștri, sau părinții noștri, am găsi de cuviință să fim criticați (pentru că, desigur, orice om ar trebui să fie conștient că are el însuși părți criticabile).

Cum au spus și alții, și am arătat și eu cu date numerice concrete aici, românii sunt într-o etapă de acută conștientizare problemelor de sistem social – atât de mult încât ocazional le place să spună, complet în dezacord cu datele reale, că „la noi e ca la nimenea”. Astfel de discuții despre problemele comunității, de la infrastructura incompletă la sistemul de educație subfinanțat și răs-reformat sau la salubrizarea ineficientă, ies la suprafață cu atât mai virulent în campania electorală. E momentul când e foarte facil să spunem, după modelul din opera lui Costache Negruzzi, „capul primarului vrem!”. În unele locuri inițiativa de schimbare a primarului are logică; în majoritatea nu e chiar așa de simplu – deoarece primarul rareori putea greși fără asentimentul consiliului local, iar ei toți rareori puteau duce greșelile foarte departe fără acordul tacit al cetățenilor. Adică al meu, și al dumneavoastră.

Modul în care cerem acea schimbare spune multe despre cine suntem. Dacă o facem recurgând la injurii sau la exagerări (fie ele pozitive în raport cu noi, sau negative în raport cu adversarii), înseamnă că nu suntem mai buni decât cei pe care îi criticăm - și nu merităm să le luăm locul. La fel, aleșii care își apără poziția prin atacuri murdare sau exagerări (tehnic vorbind, prin minciună) nu fac altceva decât să spună: „da, e timpul să fiu schimbat”.

Da, localitatea în care locuiesc eu (și poate fi vorba de Florești-Cluj sau probabil de multe altele din țară) are o infrastructură insuficient dezvoltată. Drumurile ar putea fi mai bune și mai late, sau chiar mai multe. Cele recent asfaltate ar fi putut rezista mai mult de un anotimp-două. Canalizarea ar fi putut fi dimensionată mai bine, ca să nu refuleze prin blocuri sau pe stradă la fiecare ploaie mai serioasă. Gunoaiele ar fi putut să nu constituie parte integrantă a peisajului. Câinii lăsați liberi pe străzi, asemenea. Transportul în comun ar fi putut fi mai predictibil și mai extins – curse mai dese, dar și curse care să ducă și în alte locuri din oraș decât marginea Mănășturului sau (mult mai rar) Parcul Central. Rețeaua de instituții de învățământ putea fi adaptată mult mai bine; nu se poate să ai o populație de 20-30000 de locuitori și nici măcar un liceu (Câmpia Turzii, la cam aceeași populație, are două; Apahida, de patru ori mai mică, are și ea unul). Copiii ar fi meritat locuri de joacă sau de plimbare, altele decât cele reprezentate de străzile cu șoferi întotdeauna exasperați de trafic, sau de terenurile virane „private” abandonate pe post de gropi de gunoi, sau de trotuarele ocupate (contrar prevederilor scrise ale Consiliului) până la refuz de mașini. Cei interesați de mediu sau de activitate fizică ar fi meritat modalități în care să circule prin localitate și mai ales către oraș, altele decât cele în care te strecori printre noroaiele care țin loc de trotuare pe marginea șoselei, sau în care îți pui viața în pericol cu bicicleta printre mașini; sau, terenuri de sport unde să poți ieși la alergat... fără să fii alergat de câini și stropit de mașini. Autorizațiile de construcție puteau fi eliberate mai uniform și cu mai multă viziune. Localitatea putea avea mai mult „suflet” cultural – dincolo de tradiționalul eveniment „zilele comunei”. Iar când vine vorba despre motivele pentru care aceste lucruri (și multe altele) nu s-au întâmplat mai bine și mai repede... se putea cere să vedem mai multe acțiuni duse la bun sfârșit și mai puține anunțuri de „planuri strategice” și „priorități naționale”, sau zvonuri despre cum x politician și cu y ministru „vor rezolva fonduri pentru comună” pentru că „sunt de-ai noștri de la Cluj”.

Dar dacă vorbim despre toate aceste lucruri fără să vorbim despre lucrurile bune pe care le-au făcut consiliul local și primăria, înseamnă că mințim. Criticând drumurile, le uităm pe cele recent asfaltate și create de acest primar. Criticând lipsa școlilor, ignorăm planurile deja propuse pentru ele de acest primar. Criticând aspectele legate de sistematizare, ignorăm poate pași pozitivi semnificativi făcuți deja recent de acest primar. Și altele, și altele. Problema, dacă există, nu este că „nu s-a făcut nimic” ci dacă se putea face mai mult. 

Cred că înainte de a critica trebuie să știm identifica punctele bune ale celui criticat, și să acordăm credit pentru ele. Abia atunci avem credibilitate într-un dialog (pentru că orice competiție este un dialog), dacă ne pretindem parteneri măcar egali (ceea ce între oameni întotdeauna ar trebui să fie cazul). De aceea mă feresc de candidații-circar, care vorbesc numai de „dezastre” și „abuzuri inadmisibile” - chiar dacă destule din cele de mai sus sunt chiar inadmisibile; ei sunt contracandidații ideali de care are nevoie un primar care vrea să își păstreze funcția. Tot din aceleași motive mă feresc și de oficialii care, dorind să-și păstreze funcția, ar prefera să aibă doar cetățeni muți care își văd de treburile lor (sau, eventual, devin activi civic numai întocmai și la timpul la care li se ordonă). Nu e vorba ca oamenii de rând să dea verdicte despre orice – pentru că nu te poți pricepe chiar la toate, sau nu poți avea chiar toate datele necesare pentru a avea opinii corecte despre orice. E vorba de responsabilitatea cetățeanului de a-și lua în serios libertățile și democrația și privilegiul de membru al Uniunii Europene. Responsabilitatea de partener al primăriei – nu de supus al ei și nici de stăpân al ei. Atunci când avem acei cetățeni și acea atitudine și acei candidați, nici măcar nu mai contează câte procente din voturi ia fiecare  - pentru că prin vocea lor, oricum s-ar numi și orice siglă ar afișa, câștigă într-adevăr comunitatea în ansamblu.