Subordonarea ca esență?
În
efervescența democratică și reformatoare de după 1989 a devenit
foarte ușor să uiți cine ce cui datorează nu doar la nivel
istoric ci și în raporturi de subordonare instituțională. În
fapt, în discursul public atunci când cineva vorbește de
„colaborare instituțională” expresia chiar lasă o impresie de
lucru ieșit din comun și relativ rafinat.
Are
sens, cred, să ne fie clar cine cui se subordonează, cine pe cine
finanțează, cine cui garantează munca sau existența. Există însă
și curentul de a exagera în această recunoaștere, și de a o
transforma în paradă sterilă. Citesc pe pagina de Facebook a unui
teatru orășenesc din țară, imediat sub numele teatrului, ca
parte a titlului paginii de profil al său,
o notă explicativă: „Instituție publică de spectacole și
concerte subordonată Consiliului Local al...”. E foarte important
să fie clar cine finanțează actul cultural respectiv, însă
cuvântul „subordonat” parcă vine prea brusc atașat de tot
acest eșafodaj. Să fie oare aceea
esența teatrului? Că e subordonat
cuiva anume? În parte, poate că da; e subordonat
conștiinței și experienței artiștilor care lucrează în el, și
servește la exprimarea acelei conștiințe și acelei experiențe.
Iar ele, la rândul lor, au libertatea și natura de a se conecta și
subordona altora, poate chiar unei direcții de forță ce va
controla inclusiv Consiliul Local al...
Comentarii
Trimiteți un comentariu