Subordonarea ca esență?

În efervescența democratică și reformatoare de după 1989 a devenit foarte ușor să uiți cine ce cui datorează nu doar la nivel istoric ci și în raporturi de subordonare instituțională. În fapt, în discursul public atunci când cineva vorbește de „colaborare instituțională” expresia chiar lasă o impresie de lucru ieșit din comun și relativ rafinat.


Are sens, cred, să ne fie clar cine cui se subordonează, cine pe cine finanțează, cine cui garantează munca sau existența. Există însă și curentul de a exagera în această recunoaștere, și de a o transforma în paradă sterilă. Citesc pe pagina de Facebook a unui teatru orășenesc din țară, imediat sub numele teatrului, ca parte a titlului paginii de profil al său, o notă explicativă: „Instituție publică de spectacole și concerte subordonată Consiliului Local al...”. E foarte important să fie clar cine finanțează actul cultural respectiv, însă cuvântul „subordonat” parcă vine prea brusc atașat de tot acest eșafodaj. Să fie oare aceea esența teatrului? Că e subordonat cuiva anume? În parte, poate că da; e subordonat conștiinței și experienței artiștilor care lucrează în el, și servește la exprimarea acelei conștiințe și acelei experiențe. Iar ele, la rândul lor, au libertatea și natura de a se conecta și subordona altora, poate chiar unei direcții de forță ce va controla inclusiv Consiliul Local al...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.