Mai încet cu activismul

Cred că merită vorbit despre noile instrucțiuni guvernamentale pentru cadrele didactice australiene, pe subiectul cum să recunoaștem „radicalizarea” și să o prevenim.
Motivația este că cineva care are opinii radicale va putea „în anumite condiții” să devină violent.
Instrucțiunile includ niște „studii de caz” fictive, pentru a ilustra conceptele. Cazul care face vâlvă este al lui Karen, care, deși ajunge „radicală”, provine dintr-o „familie iubitoare, care nu a participat la nicio formă de activism”.
„Nicio formă de activism” e scris în acele instrucțiuni aproape ca o laudă. Familiile normale nu se ocupă de activism, ci își văd fiecare de ale ei.
Ce fel de activism? Păi, între cele mai notabile ar fi potrivit australienilor cele legate de „mediu, economice, etnice și separatiste”. Activiștii pe tema Roșia Montană, protestatarii anti-corupție, cei care iau poziție publică în favoarea sau contra imigranților economici, dar și UDMR-ul, ar avea motive serioase să se teamă de guvernul australian.
Revenind la Karen, ea își începe drumul spre rău prin interes în muzică „alternativă” (în România, ar însemna poate refuzul de a asculta manele?), interesul în „politică studențească” (feriți-vă de membrii și mai ales de voluntarii din organizațiile studențești...) și, corolar fatidic „activismul de stânga” (președintele Parlamentului Uniunii Europene, social-democratul Martin Schultz, ar trebui să se ascundă). Karen avea la acel moment vina de a crede că participarea la proteste legate de probleme ecologice ar fi (oroare!) o atitudine „corectă față de societate”,
La un moment dat, Karen abandonează cursurile de la universitate pentru a campa 6 luni într-o pădure ca parte a unei acțiuni de a opri defrișări. Aici participă la acțiuni de sabotare, unele încheiate cu conflicte fizice. Aici abia, discursul guvernului australian începe să capete substanță, întrucât persoana în cauză încalcă legile. A pune însă o legătură strânsă între aceste probleme din final și interesul pentru ecologie sau organizații studențești, a pune accent negativ pe „activismul de stânga” dar nu și pe „activismul de dreapta” (cu siguranță apartenența la un grup neonazist te-ar face „radical”?), pare într-adevăr și greșit și contraproductiv. Situația în care „activismul” și cauzele îmbrățișate prea idealist sunt privite cu ochi răi nu e însă singulară, sau limitată la o anumită parte a guvernului australian. Ele sunt atât de generic întâlnite și la noi, încât într-un discurs recent președintele României punea de asemenea în aceeași propoziție pericolele aduse de rasism, intoleranță etnică, extremism de alte feluri și... idealism exagerat. E OK să crezi în drepturile animalelor, dar nici chiar așa; e OK să crezi în democrație, dar nici chiar așa; la fel, să crezi în justiție, dar nu chiar așa ci numai când e cazul. Când anume e cazul? Oare atunci când primești voie (sau comandă de la autorități, sau de la majoritate, sau de la cel mai puternic)? Atunci, și numai atunci, vei putea să vibrezi în spiritul idealurilor? Și oare au stat vreodată lucrurile altcumva? Nu se plângea oare și poetul acum multă vreme?

Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este
Cea ce poate să convie unei inime oneste;
Iar în lumea cea comună a visa e un pericul,
Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul.


[M. Eminescu, Scrisoarea II]

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.