300 de cuvinte per kilogram-lună

În încercarea de a stimula competitivitatea, multe părți ale sistemului universitar încearcă să impună baremuri de producție. În funcție de domeniu și de postul pe care ești angajat sau la care aspiri, ai de scris o carte la x ani, un articol într-o revistă de specialitate la y luni, și așa mai departe (recenzii, traduceri, postere, conferințe, rapoarte tehnice, etc). În versiunile mai sofisticate, cărțile sunt diferențiate între ele în funcție de editură sau de subiect, și la fel se face diferență între articole în funcție de revistă - astfel încât un articol de tipul t valorează de trei ori mai mult decât altul de tipul ț, care valorează de zece ori mai mult decât unul de tipul v, și așa mai departe. Adesea, se ia în evidență și numărul de pagini – iar o colegă remarca sentențios că vom ajunge la nivelul de a număra și cuvintele – punând baremuri de genul „300 de cuvinte pe lună per kilogram de angajat” (pentru că, nu-i așa, angajatul care mănâncă mai mult trebuie să și producă mai mult; astfel, un angajat de performant de 60 de kilograme ar scrie cca 18000 de cuvinte pe lună, adică suficient pentru vreo trei articole într-o revistă de specialitate).
Logica e evidentă – în încercarea de a stimula munca eficientă se caută recompensarea rezultatelor ei. Ce ne facem însă cu oamenii care nu au de spus/scris atât de mult pe cât le cerem, sau atât de mult pe cât îi stimulăm să spună/scrie? La ce bun vor fi ale lor 300 de cuvinte per kilogram-lună? Iar în efortul, stimulat de noi, de a depăși producția colegilor sau competitorilor nu cumva acești oameni vor uita sau nu vor mai avea timp să scrie acele câteva cuvinte originale, unice, care chiar aveau utilitate ori valoare notabilă? Sau, acele cuvinte, chiar scrise, nu se vor îneca oare în oceanul regulamentar de producție științifică?
Tot astfel li se reproșează unor parlamentari că nu au scris destule legi per an de mandat. În opinia mea se poate argumenta că scrisul de legi multe, mai ales care să reformeze zilnic câte ceva, este contraproductiv prin aceea că oferă iluzii: principala problemă cu multe dintre legile vechi nu era că sunt inaplicabile, ci că nu sunt aplicate. Mai există acolo și activități de control, de vot. Și altele.
Tot astfel „oamenilor legii” li se pot impune cote de dosare soluționate per lună, fie ca barem fie ca ținte pentru premii.

În opinia mea, și cadrele didactice ca și parlamentarii ca și polițiștii au în aceeași măsură datoria de a veghea ca anumite lucruri să nu se întâmple, ca anumite cuvinte să nu fie publicate ori transformate în cutumă ori în literă de lege. Au evident de asemenea și rolul direct de educație. Evaluarea performanței, inclusiv cantitativă, e esențială în toate aceste împrejurări. Atâta doar, să nu fie făcută cu simpliste criterii de genul „300 de cuvinte pe kilogram-lună”. Evident, simplificările acestea au terenul cu atât mai fertil cu cât devenim, pe măsură ce trece timpul și progresăm, tot mai conștienți că ceva probleme de ineficiență sau nemuncă sigur există în anumite părți ale fiecăreia dintre categoriile mai-sus menționate.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.