Criza dezinfectanților, un ritual criminal

Din zorii istoriei omenirii știm despre ritualurile de inițiere și sacrificare, precum cel care stă la baza baladei Miorița. Aceste ritualuri implicau sacrificii de ființe nevinovateinclusiv de oameni – pentru îmbunarea zeilor și supraviețuirea comunității. Cu ochii de azi, ne dăm seama că acele practici erau nu doar criminale/sinistre ci și bazate pe minciună. Uciderea unui om nevinovat nu are cum să îmbunătățească șansele de supraviețuire ale unei comunități, nu? La ce folosea acea crimă? Existau oare cu adevărat acele spirite și acei zei păgâni pe care prin crimă ritualică societatea încerca să îi îmbuneze? Folosea la ceva acel șir nesfârșit de nedreptăți?

Răspunsul trist e că probabil da, folosea - în sensul că așa știau ei să supraviețuiască social. Atât puteau ei. Egoiști, violenți, cu inteligența cel mult semi-animalică, ucigând semenii cărora nu le ieșeau la timp și suficient de ascuțiți colții de animal de pradă. Devorându-și fără remușcări semenii prea puțin competitivi. Crimele acelea ritualice erau parte a modului lor de a rămâne cumva în viață, de a-și menține individualitatea și existența în fața forțelor neclare ale naturii și în fața competiției cu celelalte triburi.

Suntem azi mai buni? Suntem azi diferiți? Unii se mândresc că da – de vreme ce pe străzi nu se mai practică aproape deloc crime rituale, iar canibalismul nu mai e de multă vreme legal. Eu aș atrage atenția că spiritul a rămas însă același, și că setea de ritualuri criminale nu a dispărut ci s-a distilat în forme mai subtile.

Ce altceva decât un ritual de trecere este așa-numita criză a dezinfectanților din spitale? Ni se servesc obsesiv de către toată mass-media nume de microorganisme găsite în spitale (și adevărat e că orice spital are microorganisme), și cazuri de infecții intraspitalicești (și adevărat e că există astfel de cazuri) – cel mai pregnant cele mortale de la Colectiv. Dar nu ni se spune adevărul complet, și anume că rata acestor infecții este similară la noi cu cea din restul țărilor civilizate. Ni se arată analize parțiale ale dezinfectanților ca fiind „diluați de zece ori”; dar nu ni se spune adevărul complet, și anume că ei sunt eficienți, că ei dezinfectează exact așa cum scrie pe etichetă, și că au în realitate suficiente ingrediente active chimic pentru a acționa. Ni se repetă obsesiv aceste minciuni, spre uimirea mortificată a celor (puțini) cărora adevărul le este cunoscut, și spre spumegarea masei de oameni care așteaptă sacrificiul ritual. Ni se repetă obsesiv și că firmele care produc acei dezinfectanți făceau profit foarte mare; de parcă rostul unei firme în capitalism e altul decât să facă profit? De parcă e o crimă să faci faci profit din comerț? Da, era o crimă să vinzi scump – dar numai pe vremea comuniștilor. Presei române pare că îi e un dor acut de comunism... doar că îi e rușine să recunoască acest dor; mai că îți vine să spui, vorba reclamei TV pentru pateu vegetal: îți plaaace, știu că îți plaaace!

Pe cine anume vrem să sacrificăm, precum (vorba poetului) "o haită de lupi de sânge-nsetată", în această criză a dezinfectanților? Nu are importanță pe cine, nu ne pasă; îi vom sacrifica probabil, ca de obicei, pe acei oameni sau acele instituții care ar trebui să știe adevărul dar nu îl știu, sau ar trebui să ia măsuri dar nu le iau, sau știu adevărul dar nu sunt în stare să îl spună clar și răspicat. Poate niște doctori, sau administratori, sau tehnicieni, sau tehnocrați, sau alții. Pe acei oameni și acele instituții ai căror colți de animal de pradă nu sunt destul de ascuțiți. Poate că și azi ritualurile acestea au același rol ca acum 5000 de ani – chiar dacă am înlocuit canibalismul cu simpla demisie sau cel mult cu închisoarea sau ruinarea fizică și financiară.
Puțini, mult prea puțini, au încercat în această criză să-și facă datoria de oameni. Nu de dezvăluitori sau de vedete, ci de oameni. Iar prin oameni înțeleg acea specie care a reușit să își distileze pornirile competitive de la nivelul de canibalism ritualic către unul suficient de abstract – fotbal, muzică, sau pur și simplu un dialog bazat pe argumente factuale și pe dovezi și pe cultură generală. Acei oameni care cer dovezi acolo unde alții se mulțumesc să îngâne odată cu haita vorbe al căror sens gramatical nu contează câtă vreme substratul spune clar „mușcăm, pentru că putem și atât”. 
Un defect major al linșajelor ritualice, fie de acum 5000 de ani fie din mass-media de azi, e că ascund după perdeaua lor de fum și de canibalism adevăratele probleme. În cazul problemei cu dezinfectanții din spitale, dincolo de minciunile cu "de zece ori diluați" și "mii de spitale" ar fi poate vorba de acele 4% dintre probe care chiar par să fi fost neconforme, sau numărul prea mic de medici din sistem, sau fondurile insuficiente pentru reparații și întreținere, sau altele și altele care țin de bugetul prea mic alocat sănătății, și de ineficiența cu care cheltuim ceea ce avem. Iar bugetul acela mic, am mai spus-o, e așa în primul rând din cauză că noi ca societate nu producem mai mult. A spus-o și ministrul Sănătății acum câteva luni. Desigur, fiind linșat în consecință imediat de către presa și politicienii pentru care e cel mai facil să dea vina pe corupția celorlalți; pentru că dacă asta era toată problema, că au furat ceilalți, atunci poți avea credibilitate să atragi tu atenția și să ceri tu putere – oferind la schimb în continuare mirajul unui buget care nu există. Dacă spui adevărul – că pur și simplu PIB-ul nostru atât permite, și că procentul ce se pierde prin corupție și ineficiență este totuși infim în comparație cu ceea ce ne lipsește cu adevărat – dacă spui acest adevăr, atunci vorba lui Caragiale, „nu mai ai niciun haz”. Și e normal să nu ai haz, de vreme ce progresul social/tehnologic e pe bază de muncă și de perseverență și de efort, nu de haz și de linșaj.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Surpriză, nu sunteți divinități

Vă e frică de libertate