În numele cui dezinfectăm și ucidem?

A fost (și mai este) chestiunea Roșia Montană. Acolo s-a exprimat împotriva unei anumite variante de exploatare (nu asupra exploatării ca principiu) însăși Academia Română. Ea este cel mai relevant for de specialiști din România – cel puțin pe domeniul științelor exacte, domeniu în știu sigur că e așa (cât de sigur? de exemplu cât cele cca 1300 de citări ISI pe care le am pe numele meu până acum). Lucrurile ar fi trebuit să se oprească aici, cu opinia Academiei. Dar nu s-au oprit. Opinia expertă a Academiei a fost ascunsă de către politicieni și de către societatea civilă sub preș, iar dezbaterea s-a mutat în stradă și s-a mărginit la argumente populiste. Argumente în care știința și datele exacte erau date la o parte. Argumente în care oamenii de știință nu erau invocați aproape niciodată, sau erau duși în ridicol (îmi aduc aminte o emisiune TV unde academicienii erau acuzați cinic de invidie pe vilele cu garaj pe care le primesc sătenii din Roșia de la investitorul străin). S-a ieșit în stradă, s-a luptat ocazional chiar fizic, dramatic, cu lacrimi; dar niciodată pentru adevărul științific, ci totdeauna pentru clișee de presă. A fost un ritual sinistru, în care am sacrificat simbolic dreptul și datoria de a ne informa și de a lua decizii în baza unor date numerice concrete furnizate de experți certificați. Am înlocuit acel drept și acea obligație cu... dezinhibare, oameni carismatici, și mituri dictatoriale (să se ia, să se interzică, să îi ia, să îi închidă etc). Linia protestelor a ajuns până la a se aprinde lumânări de morți unor jurnaliști incomozi puterii. Da, celor incomozi puterii, pentru că protestele au trecut în cele din urmă de la negarea științei la proslăvirea instituțiilor de forță ale staului. Puteau oare urma alt curs? Duce oare non-știința în altă direcție decât către dictatură?
A venit apoi chestiunea dezinfectanților din spitale. S-a fluturat pentru scurtă vreme o analiză chimică potrivit căreia unul dintre ingredientele active era „diluat de zece ori”. Nu ni s-a arătat analiza completă, care ar fi demonstrat poate că agentul activ nu era diluat de zece ori ci prezent în alte forme chimice. Am spus-o și în altă parte: glutaraldehida are această tendință de a se auto-condensa parțial reversibil în agregate care sunt însă și ele biocizi activi. Pe de altă parte, chiar și diluată de zece ori, ea ar fi rămas eficientă ca dezinfectant. Cred că am datoria să spun aceste lucruri, câtă vreme mă număr printre puținii care au avut de lucru concret cu glutaraldehida mai mulți ani (inclusiv cu problema concentrației ei și a derivaților ei), și de asemenea printre cei cărora microorganismele nu le sunt străine ca subiect de cercetare.
Cu această analiză parțială a soluțiilor de glutaraldehidă, s-a pornit într-un demers de contestare a sistemului sanitar per ansamblu. S-a insinuat că mii de spitale, poate chiar toate, folosesc dezinfectanți ineficienți. Au intervenit vorbe foarte multe, persoane carismatice, proteste de stradă, lacrimi, durere, revoltă și în cele din urmă din-nou-inevitabilul apel la instituțiile de forță: să vină DNA, să îi ia, să îi arestez , să îi demită etc. Specialiștii au fost rapid dați la o parte sau vorbele lor au fost rapid răstălmăcite, și totul a devenit un torent de vorbe sonore. Fără substanță, fără adevăr. Se ignoră în continuare că avem rate ale infecțiilor spitalicești similare cu ale altora din lumea civilizată. Aceste rate sunt încă inacceptabile, câtă vreme diferite de zero. Dar eu nu pot accepta ca drumul spre mai bine să înceapă cu minciuni.
În principiu ar trebui ca eu însumi să fiu furios pe sistemul sanitar. Am avut membri de familie care au prins din spital bacterii ucigașe. Cine nu a tras săptămâni cu un copil nou-născut și cu infecție intraspitalicească, și nu a văzut condițiile de acolo, și nu i s-a spus de către cadre cinic „las' că faci altu'”, nu știe cum e să te întâlnești cu infecțiile intraspitalicești. Cine a pățit-o, sau a pățit încă mai rău, nu are nevoie de lecții de la nimeni – nici de la mine, nici de la doctori, nici de la miniștri, nici de la jurnaliști. Dar asta nu înseamnă că avem dreptul să mințim despre ele.
Unde sunt, în tot acest peisaj, specialiștii și instituțiile lor reprezentative? Câțiva vorbesc politicos și decent – ceea ce îi face aproape complet de neauzit. Majoritatea însă tac, ostatici în birourile lor: ei știu (uneori chiar din propria experiență) că nimic bun nu poate ieși dacă ieși pe coridor fără ordin de sus. Iar noi toți, acceptând clișee de presă în loc de adevăr științific, îi condamnăm să rămână mai departe ostatici.

Abdicarea noastră publică de la adevărul științific, de la faptele demonstrabile, de la datele numerice certificate, nu ne afectează doar pe noi. Se întâmplă, drept consecință a lor, să se distrugă destine, cariere, instituții. Se ajunge la violențe fizice, la amenințări cu moartea, la morți suspecte. Încet-încet, găsim acceptabilă însăși crima. Și toate, în numele cui? Al progresului? Al democrației? Al libertății? Nu, nu atâta vreme cât la bază nu stă adevărul. În numele oamenilor? Nu știu. Dar cu siguranță nu în numele meu.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

...cu număr. 67.

Vă e frică de libertate