Idei despre cercetarea din România, și despre cum se pot îmbunătăți lucrurile

Recent Academia Română a demarat un proiect de identificare a unei Strategii de dezvoltare a țării, pe intervalul 2016-2035. Proiectul, încă în lucru, a primit o oarecare atenție în presă, și are principalele direcții/idei disponibile public pe site-ul Academiei. El implică un proces de consultare amplă (cu participare deschisă pentru mediul academic și pentru alți agenți relevanți), și de filtrare a ideilor la nivelul comisiilor de specialitate instituite de Academie. În cadrul acestui proiect, ideile colectate până acum în jurul subiectului „societatea cunoașterii și a valorii adăugate” (care include și cercetarea științifică) sunt disponibile pe site-ul Bibliotecii Academiei Române. Ca anexă a acestui din urmă document, sunt de asemenea disponibile public ideile colectate de diverse grupuri de consultare. Redau aici conținutul raportului unui astfel de grup, în care am fost implicat - cu observația că nici prezența mea nici ideile de mai jos nu sunt reprezentative pentru acțiunea amplă citată, și că textul din această postare poate să fie cântărit, dacă va fi, numai după consultarea documentelor oficiale citate citate mai sus, și numai cu înțelegerea că încearcă să propună idei de lucru nu verdicte sau concluzii, și fără pretenția de exhaustivitate:

Considerente generale:
1.       Există trei coordonate pe care se centrează majoritatea propunerilor de îmbunătățire a stării de lucruri în România, în cercetare și nu numai:
a.    Predictibilitate – starea de perpetuă reformă este contraproductivă; de multe ori schimbările sunt făcute fără argumente demonstrabile, înainte ca precenta rundă de reforme să fi apucat să fie efectiv implementată și deci cu adevărat testată
b.      Ordine - ca organizare a informației, ierarhizare a valorilor, organizare a resurselor, și respectare a regulamentelor/legilor
c.       Finanțare – sistemul este cronic subfinanțat
2.       Tendința curentă a cercetării românești din punct de vedere al publicațiilor este una crescătoare – pe anumite criterii creșterea este chiar exponențială în special în perioada 2004-2009 (vezi ref. [1]; raportul conține și o serie de grafice extrase din baze de date de specialitate, pe care din motive de copyright nu le reproduc aici). Între 2004 și 2009 România a cunoscut o dezvoltare semnificativă a PIB, care a adus o creștere semnificativă a bugetului cercetării, ceea ce a adus investiții semnificativ crescute în aparatură și resursă umană, care mai departe au dus la creșterea numărului de articole în reviste de specialitate și a numărului de citări. Ritmul de publicare a stagnat după 2010 pe fondul stagnării PIB-ului. Pe de altă parte, la capitolul citări per articol România era în 2004 la 50% sub media mondială, dar a recuperat constant astfel încât din 2012 încoace este aproape de această medie (valorile sunt mai greu de evaluat pe anii recenți, care inerent au mai puține citări). Aceasta sugerează că explozia numărului de publicații între 2005 și 2009 a însemnat și diluarea cu publicații de impact mai redus – dar și faptul că stabilizarea numerică de după 2009 a adus o creștere calitativă semnificativă, astfel încât România a urcat în ultimii 6 ani de la o valoare cu circa 50% sub media internațională la o valoare egală cu această medie – și cu un trend de a o depăși în viitorul apropiat.
O observație importantă pentru toate aceste comentarii este că „media internațională” include toate țările din lume, fiind inerent dominată de cele mai puțin competitive. România, ca membră a OECD, UE și NATO, are motive să aspire la valori mult peste această medie. Deocamdată, deși majoritatea indicatorilor analizați sunt în creștere, niciunul nu ne plasează încă semnificativ peste media globală.
Numărul de articole de mare impact („highly cited”) este în creștere ~liniară în România din 2009 încoace (a se vedea și comentariile de mai sus legate de impactul normalizat). Ca și impactul, ca și numărul de articole „highly cited”, numărul de colaborări internaționale ale cercetătorilor români este în creștere constantă. În fapt, România are o medie mai mare decât cea globală la procentul de publicații care se bazează pe colaborări internaționale.
Procentul de articole citate este în România sub media globală. Aceste valori sunt cel mai probabil efectul derapajelor din aplicarea politicilor de stimulare a numărului de publicații, dar și în parte efectul intrării pe piața de idei științifice a unor instituții și grupuri care încă nu și-au marcat locul în conștiința comunității științifice globale.
România se află încă sub media globală în privința numărului de colaborări universități/institute-industrie – deși în creștere constantă. Acest aspect pare de altfel cel mai slab punct al cercetării românești, dintre toate datele analizate mai sus.
Colaborările cu industria („mediul privat”) reprezintă procente foarte mici în toate domeniile – și în general mai mici decât media globală. Excepție fac științele sociale, cu o valoare dublă față de medie; ingineria și agricultura par să se fi apropiat și ele de medie.
Pe domenii, impactul normalizat al publicațiilor este în ușoară creștere (așa cum s-a arătat și mai sus). Se remarcă domeniul medical și cel al științelor naturale, care au urcat recent peste media globală, în timp ce umanioarele, științele sociale și ingineria trenează undeva la 40-50% sub această medie. Punctăm aici faptul că aceste analize sunt efectuate comparând performanța României în interiorul fiecăruia dintre domeniile de mai sus – deci nu este marcată de cunoscutele diferențe dintre domenii în frecvența de publicare. Științele naturale și cele medicale sunt de asemenea cele care, în creștere constantă în ultimii 5 ani, aduc cele mai multe articole „highly cited”.
Procentul de colaborări internaționale a scăzut notabil în perioada 2004-2010, dovadă că odată cu finanțarea crescăndă intrau pe piața publicațiilor tot mai multe grupuri noi de cercetare, care fie nu își definiseră încă niște colaborări externe solide, fie nu aveau nevoie de acestea. Din 2010 tendința este de ușoară creștere. Umanioarele fac caz aparte: în proporție de peste 90% nu au colaborări internaționale. În parte acest procentaj se poate justifica prin specificul național al unora dintre arii. Pe de altă parte, un mediu academic prea închis în aceste zone poate fi privit ca un risc, de vreme ce izolarea poate fi o premiză pentru competitivitate mai redusă atât între cercetătorii din țară cât și în general pentru cultura română în lume.
Potrivit analizei de mai sus, România se află sub valorile europene după aproape toate aspectele legate de interacțiunea cu mediul de afaceri, și de impact în general, problemele fiind specifice estului Europei.
De asemenea, România are un număr relativ mic de cercetători, și un buget relativ mic față de majoritatea țărilor cu care ar dori să se compare (în special cele UE, inclusiv cele estice).
Într-o hartă a inovării europene, toate județele din România (dar nu și Bucureștiul, clasat cu o treaptă  mai sus) apar marcate ca printre cele mai puțin inovatoare –alături doar de părți din Bulgaria, Ungaria, Slovacia, Polonia și țările baltice:
3.       Este de dorit stimularea unei cercetări de tip translațional, ancorate în cercetare fundamentală. Rezultatele aplicative ale cercetării sunt esențiale, dar nu pot veni fără un rezervor solid de cercetare fundamentală. Tendințele administrației europene de a deconecta cele doua, sau de a favoriza selectiv cercetarea aplicată, s-au dovedit ineficiente în Strategia Lisabona. Un focus pe inovare este nesustenabil în absența unei cercetări fundamentale (la nivel internațional, brevetele  de invenție și articolele din reviste sunt interconectate extensiv prin citări) , așa cum un mediu centralizat exclusiv pe cercetarea fundamentală poate deveni steril și ineficient în a returna contribuabilului o valoare utilă. A finanța preferențial programe de inovare care nu au în spate un rezervor suficient de amplu și de competitiv, ar însemna o creștere semnificativă a oportunităților de distribuire arbitrară și ineficientă a fondurilor, cu efecte negative pentru dezvoltarea pe termen lung a mediului științific și intelectual. Pe de altă parte, la nivel UE și implicit în România există încă un hiatus între între dezvoltarea până la nivel de prototip, și punerea efectivă în producție; desigur, această fază este și cea care cere cele mai multe fonduri. Nu în ultimul rând, trebuie lăsat loc pentru ambele opțiuni – „market-driven” și „vision-driven”
4.       Este nevoie de identificarea mai eficientă a punctelor generatoare de inovare și cunoaștere. Aceasta se poate face pe câteva paliere:
a.   Instituțional: clasificarea instituțiilor de cercetare și de învățământ în funcție de eficiența în misiunea care le este tangibilă
b.   Eliberarea universităților de obligativitatea universală de a realiza cercetare; separarea în două categorii – centrate pe cercetare avansată și respectiv pe instruire generală.
c.   Identificarea și sprijinirea instituțiilor dar, foarte important, și specific a colectivelor de cercetare și a persoanelor care generează cunoștere ei înșiși, preferențial ca generatori primari („autori de concepție”) și nu ca auxiliari („autori secundari”) ai altor grupuri de cercetare (inclusiv din străinătate). Stimularea lor pe căi administrative, începând (în privința universităților) cu autonomie mult extinsă peste cea actuală, care să includă dreptul de a elibera diplome (inclusiv în cotutelă cu universități din străinătate), de a decide asupra structurii bugetului intern, a programelor de studii, numărului de studenți, etc.
5.       Cercetătorii români nu au acces la o piață pe care să își desfacă ideile practice – fie pentru că ea nu este dezvoltată suficient (în România), fie pentru că nu au acces la firmele din UE care altfel ar fi putut fi interesate. Se pot concepe mecanisme pentru îmbunătățirea acestor aspecte. Un exemplu ar putea fi centrele de brokeraj, organizate peste tot în țară și sistematizate la nivel național – mergând însă și spre firmele din vestul UE. Un altul, stimularea pe care fiscală sau bugetară. O limitare a pieței locale de inovare este data de ponderea mare a industriei serviciilor în PIB, în raport cu ramurile industriale de producție efectivă de bunuri, susceptibile în mai diverse feluri inovării și dezvoltării. Exploatarea rațională a resurselor naturale este una dintre posibilele direcții de perspectivă în acest sens. Desigur, pentru o exploatare rațională a resurselor naturale, este nevoie mai întâi de o bună cunoaștere și administrare a acestora – ceea ce presupune o strategie nationala în ce privelte resursele, începând cu o re-evaluare a resurselor de diverse tipuri prezenta azi în țară. Pe de altă parte, zona serviciilor oferă perspective de dezvoltare în special în domeniul automatizării și al managementului (tehnologia dronelor, fie aeriene de mici dimensiuni, fie mai mari, fiind un exemplu promițător).
6.       Universitățile competitive din România, dar și unele institute de cercetare,  sunt de facto, din punct de vedere al modalității de finanțare, în mare parte susținute din propriile resurse extrabugetare, deci de facto private. Mai exact, alocarea bugetară reprezintă la marile universități din țară un procent ce se apropie de 50%, și ocazional a fost sub acesta – restul fiind asigurat tocmai din proiecte de cercetare, dar și din taxe impuse studenților.
7.       România nu are azi o universitate între primele 500 din lume, în principalele clasamente[2] – în timp ce mai multe țări est-europene, majoritatea mai mici decât România (ex., Slovenia, Ungaria, Cehia) au chiar și mai mult decât o universitate în acest clasamente. Dacă România își propune o atitudine competitivă, ea poate intra în aceste clasamente în două modalități
a.       Unificarea unora dintre universitățile din același oraș: calculele arată că prin această simplă operație administrativă România ar dobândi două universități într-unul dintre cele mai competitive clasamente internaționale, ARWU „Shanghai”.
b.      Modificări administrative de substanță. Licenţa, în sistemul Bologna, promovează introducerea în specializare şi culturalizarea academică a unui număr mare de studenţi, pentru a deveni buni cetăţeni. Aşadar, aici este nevoie de cadre didactice dedicate învăţării centrate  pe student şi învăţării prin cercetare educaţională. Programele de masterat încheie prima etapă a formării profesionale/a specializării.  Aici este nevoie de învăţare prin cercetare avansată. La nivel de doctorat/postdoctorat specializările sunt împinse spre frontiera cunoaşterii, cercetarea mentorată având un rol cheie. Aşadar, indicatorii academici sunt complexi, reflectând atât activităţi de cercetare avansată, cât şi activităţi educaţionale, ambele contribuind apoi la prestigiu academic. Înţelegând aceste nuanţe, putem dezvolta specializări competitive care să pătrundă în topuri internaţionale, care apoi, atunci când vor atinge o masă critică, vor permite universităţii, în ansamblul său să pătrundă în topuri. În paralel, o politică organizaţională înţeleaptă, care să stimuleze dezvoltarea şi organizarea autonomă (ex. în departamente/facultăţi de profil, corespunzând modelelor internaţionale) a specializărilor competitive, alături de unirea în structuri mai generale a specializărilor care nu sunt încă competitive academic şi/sau financiar – până la maturizarea lor academică şi/sau stabilizarea lor financiară –, este o strategie complementară care poate creşte competitivitatea universităţii. Sumarizând pragmatic cele spuse mai sus, în acest context atragem atenția asupra parametrilor luați în considerare la evaluări și clasificări efectuate de organisme internaționale de prestigiu, făcând apel la departamentele de resort pentru măsuri organizate în vederea îmbunătățirii poziției universităților românești:
i.         Reputațiaatât în mediu academic cât și în rândurile angajatorilor. Spre exemplu, în clasamentul QS ele contează în proporții ce definesc rezultatul final (cca 50%). Acest parametru este colectat din răspunsuri ale experților în domeniu – un sistem peer-review așadar, calitativ (fără a număra lucrări, cărți, citări, etc). Este deci pur o problemă de imagine, și este evident că avem loc pentru îmbunătățiri majore, pentru a convinge mediul academic și cel economic de faptul că facem lucrurile de calitate și așa cum trebuie. Este un parametru controlabil fără investiții majore în infrastructură sau personal, și fără reforme majore. Ca variațiuni pe această temă apar în unele clasamente numărul de premianți Nobel sau Fields, sau elemente similare. Desigur, o marte parte din reputație este controlabilă și de calitatea reală a resursei umane. Aici, România are loc semnificativ de îmbunătățire sub trei direcții – controlarea recrutării, controlarea stării sistemului (recompense/sancțiuni), controlarea rezultatelor.
ii.       Raportul studenți/profesori - un alt parametru controlabil, asemeni Reputației de la punctul anterior. În clasamentul QS el contează în proporție de cca 20%.
iii.      Studenți internaționalidin nou controlabil, și tot fără investiții majore (cel puțin în primă fază). În clasamentul QS contează în proporție de 5%. La fel (tot cu 5%) pentru cadrele didactice internaționale.
iv.     Citări per cadru didactic (cu alte cuvinte, impactul publicațiilor). Spre exemplu QS folosește baza de date internațională Scopus, și criteriul contează în proporție de 20%. Ca variațiuni pe această temă, clasamente precum Scimago sau ARWU alocă parametri separați pentru evaluarea impactului publicațiilor – fie factorul de impact (în diverse forme), fie numărul de lucrări în reviste de prestigiu excepțional precum Nature și Science, fie indicele H (număr de lucrări citate de cel puțin H ori).
v.       Numărul de publicațiiesențial/definitoriu în clasemente precum ARWU sau Scimago, dar doar indirect în QS (în sine, acolo nici nu există ca indicator). Acest punct, ca și cel anterior, depinde direct de cercetători – și de condițiile pe care le au.
Se pot preconiza astfel măsuri concrete pe următoarele direcții, dintre care pe majoritatea se acționează deja și trebuie doar accelerate:
A.      Imagine:
a.       Legătura cu societateacursuri deschise/de vară, cursuri post-universitare, vizite în școli. Integrarea într-un program mai general de tip „buy local”/”buy Romanian”
b.      Legătura cu mediul economiccontracte instituționale,internship-uri, proiecte în parteneriat
c.       Mass-media - un program de promovare a realizărilor, controlat astfel încât să se promoveze teme solide și să se evite derapaje triumfaliste sau tabloide.
d.      Modul în care angajații iau atitudine publică față de propria instituție.
e.      Transparența instituțională:
i.     Concursurile pentru ocuparea posturilor didactice și de cercetare trebuie să fie prilejuri de mîndrie pentru universitate/institut, unde candidații să își ilustreze înalta ținută academică în prelegeri larg popularizate.
ii.   O popularizare mai accentuată/structurată, și o eficientizare, a facilităților pe care le oferă angajaților
iii.    O evaluare a modului în care interacționează cu instițutiile care colectează date ce pot fi utile pentru clasamente internaționale, pentru a asigura livrarea promptă a celor mai actualizate date
f.        Stabilirea unor criterii academice – de cercetare şi educaţionale – de referinţă pentru universitate, care să corespundă criteriilor CNATDCU şi celor utilitate în clasamentele internaţionale. Se poate face o evaluare a specializărilor existente, prin prisma criteriilor principale utilizate de clasamentele internaţionale majore, pentru a înţelege unde este nevoie de o reorganizare în sensul dezvoltării autonome şi/sau comasării, cu acordul comunităţii academice implicate în acele specializări.
B.      Acoperirea posturilor vacante.
C.      O politică mai proactivă la nivel internațional, pentru recrutare. Nu avem cunoștință să existe un program unitar de promovare la nivel internațional în privința recrutării de studenți. Fixarea unui barem de procentaj de cadre didactice internaționale și urmărirea aplicării sale la fiecare facultate.
D.      Impactul publicațiilor:
a.       Accent pe judecăți calitative
b.      Premierea selectivă a rezultatelor de mare impact
c.       Relevant și pentru capitolul prestigiu, susținerea direcțiilor de excelență, care oferă un avantaj competitiv față de alte universități. Prin aceasta înțelegem permiterea dezvoltării neîngrădite a specializărilor care deja au demonstrat impact notabil – dezvoltare la nivel de grup/centru/institut, dar și din punct de vedere al unor departamente, linii de specializare/studiu, sau chiar facultăți.
E.       Numărul de publicații:
a.       Un procentaj non-neglijabil de cercetători din România nu publică lucruri relevante pentru clasamentele internaționale, iar un procentaj de asemenea non-neglijabil publică sub posibilități. Sunt necesare măsuri administrative pentru schimbarea acestei situații, atât în privința actualilor angajați cât și a celor ce se prezintă la concursuri.
F.       Sisteme de granturi interne de cercetare în universități, pe modele deja aplicate cu succes la unele universități din țară
G.                    Susținerea revistelor românești care au acces deja la nivele de indexare ce le fac relevante pentru clasamentele internaționale. O politică de consolidare, unificare, eficientizare pentru restul.
8.       Bugetul cercetării este în România mult sub media europeană, sau sub țintele stabilite de UE ca obiectiv comun. În alte țări, companiile private tind să aloce domeniului cercetare-dezvoltrare procente ce merg către 10%, și nu unele semnificativ sub 1% cum are România în prezent. Pe de altă parte, este o țintă rezonabilă ca 2/3 din cercetare să fie finanțată de mediul privat. Pe această linie, încurajarea deschiderii de filiale ale direcțiilor de cercetare așle marilor companii în România poate fi o prioritate.
9.       Este de dorit să existe o finanțare „de bază” pentru domeniile sau obiectivele de infrastructură de cercetare strategice.
10.   Este de dorit o de-unipolarizare a finanțării/organizării cercetării, din punct de vedere geografic
11.   Sunt de dorit politici de atragere și fidelizare a resursei umane tinere. În parte, aceasta înseamnă și salarizare la nivelul pieței muncii, și nu mult sub acesta cum se întămplă de multe ori. Programele POSDRU pentru doctoranzi și postoctoranzi au stabilit din acest punct de vedere un important precedent de normalitate, care trebuie exploatat și continuat.
12.   Doctoranzii sunt un motor al cercetării. Finanțarea și administrarea lor sunt esențiale. Procentul de forță de muncă instruită la nivel de licență, masterat și doctorat a crescut semnificativ în România după 1989, dar este încă sub media UE (date colectate de Banca Mondială[3] + o extrapolare pe 2012,2013[4]). Este deci nevoie și de creșterea numărului de doctoranzi, dar în același timp (vezi considerațiile de mai sus despre calitate vs cantitate în publicațiile științifice) trebuie stimulate centrele/școlile de excelență. Printre mecanisme se poate număra și impunerea mai eficientă a practicii de scoatere la concurs a posturilor de doctorand pe piața forței de muncă internaționale – evident cu aspectele financiare și administrative inerente
13.   Poate fi utilă o „sterilizare etică” atât de la nivel central cât și prin acțiuni locale. Aceasta poate include:
a.        expunerea la cursuri de etică și de metodologia cercetării obligatorii pentru doctoranzi – dar și la nivele mai timpurii.
b.      implementarea de la primele niveluri de educație a politicilor care pe hârtie sunt foarte stricte în privința fraudei academice – inclusiv copiatul la examene.
c.       Restricții puse în calea ingerințelor politico-administrative în actul academic și de cercetare. Spre exemplu, ar putea fi interzisă susținerea unui doctorat, sau promovarea, sau angajarea, sau primirea de alte titluri academice –inclusiv onorifice- pe durata exercitării unui mandat administrativ-politic.
d.      Mandate definite temporal pentru toate funcțiile de conducere, inclusiv în cercetare, constrânse de asumarea răspunderii atât pe durata derulării mandatului cât și la sfârșitul acestuia.
e.      Stimularea sau măcar în parte impunerea mobilității cercetătorilor. Aceasta nu poate fi realizată numai pe modele restrictive (de exemplu, prin interzicerea angajării la aceeași universitate unde a obținut doctoratul), ci are nevoie de programe administrative și financiare de stimulare, care să acopere aspectele legate de calitatea vieții (facilitarea accesului la locuință prin programe financiare dedicate, de exemplu, cu sprijinul mediului bancar).
f.        Astfel de acțiuni de corecție, conduse astfel încât să scoată în evidență aspectele si exemplele pozitive și nu ca o campanie negativă de imagine, pot contribui și la îmbunătățirea credibilității mediul de cercetare din România
14.   Este esențial ca măsurile administrative, în special cele de respirație reformistă, să trateze complexitatea sistemului fără a se cantona în feude între discpline sau școli de gândire. Trebuie evitată aplicarea selectivă de măsuri țintite doar unei anumite categorii (de exemplu, doar cadrelor didactice cu interes în cercetare, sau doar cercetătorilor din domeniile de interes global precum științele exacte, sau doar celor din domeniile cu specific local sau național, etc).
15.   Impunerea de standarde semnificativ peste starea actuală a sistemului (adică nu pe „zona proximei dezvoltări”), sau retroactive, este profund contraproductivă.
16.   Schimbările administrative trebuie să fie predictibile. Dacă se dorește impunerea unui set nou de standarde în evaluarea activității, ar fi de dorit ca ele să intre în vigoare la un timp t după adoptare (de exemplu, doi ani), și nu imediat. O astfel de politică ar limita și măsura în care unele schimbări de criterii ar fi văzute ca generate de interese de conjuctură personală a unor factori de decizie. De asemenea, este de dorit ca orice criteriu de evaluare să fie transparent atât ca mecanism de funcționare cât și ca mecanism de adoptare. Ar fi necesare mecansime mai eficiente de consultare de către decidenți a mediului academic și de cercetare, astfel încât deciziile să fie mai bine informate și croite mai eficient pentru bună implementare. Poate fi vorba de comisii sau sisteme online, dar în același timp de o educare a cetățeanului, inclusiv a cercetătorului, în sensul de a fi subiect și nu obiect, sau contribuitor și nu asistat al sistemului democratic de decizie. În același context, este nevoie de o deschidere mai mare către spiritul competitiv – privind mai des competiția (între cercetători, universități, institute, țări, domenii, etc) drept o oportunitate nu drept o amenințare
17.   Acolo unde standardele (de evaluare cercetării, de exemplu) se doresc competitive, poate fi util ca ele să fie alcătuite luând în calcul standardele de la cele mai bune 10 universități din lume conform celor mai reprezentative sau general acceptate clasamente internaționale. În general standardele de evaluare trebuie să caute un impact cât mai notabil, așa cum este el acceptat în general în lume – fie că el aduce direct impact la nivel internațional (cum este practica în științele exacte) fie că îl aduce indirect (o cultură locală și națională vie, eficient organizată, găsește inerent modalități de a se afirma în fața celorlalte, adică „la nivel internațional”.
18.   În toate eforturile de evaluare, clasificare, ordonare, acreditare etc, este nevoie de un corp de experți evaluatori credibili din punct de vedere moral, profesional și administrativ
19.   Cu specific pentru domeniul medical, este nevoie de a defini și institui conceptul de medic-cercetător, care poate avea laboratorul său și genera cercetare translațională
20.   Este o problemă lipsa serviciilor pentru cercetare în toate domeniile noi (ex., „core facilities” pentru genomică, proteomică, transcriptomică, metabolomică). Nivelul analizelor „omice” în țara noastră și regional este extrem de scăzut); de asemenea alte domenii de vârf (medicina de precizie, biologia sistemelor) sunt puțin reprezentate în România
21.   O legislație  pentru înființarea biobăncilor ( românia – singura țară fără eprezentare în BBMRI ) un pas important în realizarea de studii de cercetare de performanță și un atu în colaborările europene și internaționale
22.   Ar fi utilă crearea/stimularea unor grupuri de cercetare interdisciplinare reale între universități care pot aduce colaboratori din Europa sau internaționali pentru proiecte comune H2020 sau altele
23.   În general cercetarea trebuie privită drept parte a unui ecosistem – alături de instituțiile de învățământ care îi generează baza de recrutare, restul mediului de cercetare din vecinătate, companiile care îi pot absorbi rezultatele (umane, materiale sau de cunoștințe), comunitatea locală, etc. Aceste idei sunt reflectate în strategiile de tip „smart specialization”, RIS3. Corect integrată într-un ecosistem, o instituție de cercetare va putea mai eficient să mărească relevanța socio-economică a propriei activități, și să servească drept sursă de informații/servicii/politici prompte și de încredere pentru toți partenerii locali – de la autoritățile locale la mediul privat.
24.    O legislație mai explicită și eficientă în privința proprietății intelectuale, inclusiv sub aspectul aplicabilității la nivel internațional a brevetelor emise în România. Acestă legislație trebuie însoțită de ajustări de reglemente și bune practici, și în parte și de resursă umană, la nivel de universități.
25.   Instituțiile de cercetare, și universitățile cu atât mai mult, au datoria să își asume preluarea unui rol de lider de opinie și de garant al informației credibile în societate. Aceasta poate include includerea de structuri dedicate interconectate – dintre care oficiile de transfer tehnologic/brokeraj pot fi un exemplu. De asemenea, o contribuție mai eficientă a universităților și institutelor de cercetare la conturarea profilului regiunii geografice în care se află ele, sub diverse aspecte
26.   Orice implementare a măsurilor menţionate mai sus trebuie să ţină cont de profilul/contextul psihocultural (care poate face diferenţa dintre succesul sau eşecul unei strategii bune)
a.       După modelul psihologului olandez Hofstede,[5] România are următorul profil psihocultural
             i.      Colectivism – această dimensiune puternică la noi nu încurajează diferenţierea. Fiecare profil de carieră (fie axat pe cercetare, fie pe didactic) trebuie să se regăsească explicit ca având o contribuție importantă la buna funcţionare a instituţiei.
             ii.      Concentrarea puterii – această dimensiune puternică în România nu încurajează crearea de unităţi academice mici, flexibile, de tip smart specialisation. În domeniile de vârf, trebuie create prin acţiuni top-down structuri noi de tip smart specialisation (poate subordonate direct conducerii universităţilor), cu autonomie financiară şi decizională, şi cu indicatori de performanţă asociaţi. În domenii interdisciplinare pot fi constituite structuri mai largi. De asemenea, structurile academice largi se pot organiza acolo unde focalizarea este pe actul educaţional, nu de cercetare.
               iii.      Evitarea incertitudinii – această dimensiune puternică în România nu încurajează schimbarea. Toate măsurile trebuie prezentate OPERAŢIONAL (cu date verificabile pentru a da siguranţă/încredere), SIMPLU (pentru a nu se spune că nu s-a înţeles), TRANSPARENT (pentru a nu se spune că nu s-a ştiut şi/sau că se urmăreşte ceva ascuns) şi aplicate PROSPECTIV (pentru a permite habituarea cu schimbarea).
                 iv.      Indulgenţa scăzută – această dimensiune scăzută în România nu încurajează recompensa ca modalitate de control al comportamentului, ci pedeapsa. Leadership-ul trebuie pregătit în mod explicit/strategic pentru aplicarea diferenţiată a recompenselor şi disciplinărilor (vezi modelul descris de David [6]).
                 v.      Există în România un echilibru între competitivitate și pasivitate, cu un uşor accent spre pasivitate, care poate favoriza consensul. Se poate porni de la această tendinţă incipientă în elaborarea de schimbări bazate pe discuţii/consens, în cadrul definit însă de i-iv.
                 vi.      Există în România un echilibru între focalizare pe termen scurt şi pe termen lung, cu un uşor accent spre focalizare pe termen lung. Se poate porni de la această tendinţă, pentru a arăta importanţa pe termen lung a schimbării de paradigmă.


În baza acestor considerente se pot propune borne („milestone”-uri) după cum urmează, cu orizonturile de timp aferente:[7]
1.       Un pachet de măsuri pe linie etică, aplicate ca modificări la diverse legi și regulamente (coduri doctorale, legea educației, legea cercetării, etc). (2017)
2.       Extinderea si permanentizarea/stabilizarea accesului la resursele bibliografice (2017)
3.       Ajustarea bugetului cercetării la minim 3% din PIB (2020), și respectiv minim 5% din PIB (2035)
4.       2/3 din bugetul cercetării-dezvoltării provine din mediul privat (2035)
5.       Pachet de regulamente/ajustări legislative pentru stimularea investiției în cercetare (2016)
6.       România ajunge la un nivel de articole științifice și de citări ale acestora raportate la numărul de locuitori, egal cu media europeană (2025). Depășește acest nivel (2035)
7.       Procentul de articole citate depășește media globală (2025) și ajunge media europeană (2035)
8.       România ajunge la media europeană cu înrolarea în nivelul terțiar de învățământ (licență/master/doctorat), și la media europeană în privința procentajului din populație care a absolvit studiile doctorale (2035)
9.       Între 4 și 12 universități din România primesc, în baza unui proces de evaluare/clasificare, un statut aparte, cu autonomie sporită (2018)
10.   Universitățile din România sunt clasificate în cel puțin două și cel mult patru categorii, în funcție de misiune și performanță. Cele orientate spre cercetare sunt singurele care gestionează programe de studii post-licență. (2018)
11.   Se realizează cel puțin o universitate metropolitană (2018)
12.   România este prezentă între primele 500 universități din lume în clasamentele tradiționale, cu cel puțin două universități (2025)
13.   Ponderea „provinciei” în bugetul cercetării/forța de muncă/capacitatea de cercetare crește la 30% (2020) și respectiv 40% (2035)
14.   Set de reglementări complet actualizat (lege, metodologie, carte universitare, instituții conexe) pentru proprietatea intelectuală (2017)
15.   Cel puțin 3% dintre cercetătorii și cadrele universitare din România vin din medii internaționale competitive (2020). Valoarea crește la 6% până în 2035
16.   Cel puțin ?% dintre doctoranzii din România provin din străinătate (2020)
17.   Stagiile de cercetare de cel puțin 3 luni în străinătate sunt obligatorii pentru toți doctoranzii (2018).
18.   Un set de criterii și practici de evaluare unitar la nivel național în sistemul de cercetare și academic, conectat la cerințele societăților competitive din lume și la nevoile celei românești (2017). Se includ aici și forurile de control și evaluare, și corpul de evaluatori aferent.
19.   Proporția între programele de cercetare aplicată și cele de cercetare fundamentală este similară/medie cu cea a liderilor în cercetare și inovare la nivel mondial (exemplu[8] – SUA, Marea Britanie, Elveția, Suedia, Olanda)
20.   Numărul colaborărilor universități/institute-industrie depășește media globală (2020) și ajunge la media europeană (2035)
21.   Rețea coordonată (dar nu exclusiv centralizată) de centre de transfer tehnologic/brokeraj (2018)
22.   Definirea unui set de instituții/obiective strategice de cercetare, incluzând (prin comparație cu inițiativele de până acum) și universitățile. Acest set este supus unei finanțări garantate cel puțin la nivel de avarie, astfel încât să se stimuleze spiritul competitiv fără a se pierde capacitatea de folosire a infrastructurii din cauza veunui hiatus de finanțare (2017)
23.   Pachet de scutiri de taxe pentru investiția în cercetare (inclusiv pentru universități, mediu privat, etc). (2017)
24.   Pachet de măsuri de stimulare a mobilității resursei umane la absolvirea învățământului superior, inclusiv linie de împrumuturi bancare personale garantată de stat pentru cercetătorii și cadrele didactice de la un set bine definit de instituții, atunci când aceștia schimbă orașul. (2017)
25.   Prelegerile de la concursurile de angajare sunt transformate obligatoriu în evenimente publice, cu un calendar centralizat la nivel național (2016)
26.   Sistem de salarizare diferențiată și de ajustare a gradului (în mediul universitar) pe baza meritelor („promovare”) asemeni mediului privat (2017)
27.   La universitățile specializate în cercetare angajarea pe post didactic permanent se face numai pentru persoane care îndeplinesc criteriile de abilitare (2019)
28.   Cel puțin trei reviste științifice editate în România se clasează printre primele 30% ca prestigiu în domeniile lor (2035)
29.   10 premianți Fields/Wolf sau cel puțin similar ca prestigiu sunt cercetători sau cadre didactice asociate în România (2025). 15 până în 2035.
30.   Program național de recrutare a studenților internaționali (2018)
31.   Mecanism electronic de consultare  a mediului de cercetare asupra schimbărilor legislative/regulamentare și de buget. Reorientarea forurilor consultative de pe lângă minister, cu obligativitatea ca reprezentanții instituțiilor să aibă timpul, răspunderea și mecanismele de a îi consulta pe cei pe care îi reprezintă în acele foruri – inclusiv prin ședințe publice de consultare sau referendumuri electronice (2016).
32.   Buget multianual (la nevoie, cu schimbarea legii bugetului) (2018)
33.   Cel puțin 5 ecosisteme-model reflectând principiile smart specialisation (2025)
34.   Structură centralizată dedicată gestionării imaginii publice a științei și a cercetării, inclusiv a celor românești (2016) cu filiale/reprezentanți în toate județele și acoperind toate specializările (2017)
35.   Proiect de actualizare și punere în coerență a prezenței online a cercetării românești – de la site-urile instituționale la pagini Wikipedia, etc (2016-2017)
36.   Dezvoltarea de internship- uri la nivel interuniversitar pentru domeniile fără expertiză prin stagii de 6 luni -1 an în laboratoare de cercetare performante în Europa și cu obligativitatea reîntoarcerii pentru 1 , max. 2 ani pentru transferul de cunoștințe (2017)
37.   Implicarea Ministerului Sănătății în definirea de programe naționale de cercetare cu specific medical (2017)


Aș adăuga la final că idei este ușor să ai - poate fi aproape un joc pentru unii. Probabil oricare dintre noi ar putea da idei interesante pentru aceste strategii. A ști să alegi care din ele și în ce ordine pot fi puse în practică, și mai ales a le pune în practică - iată o artă pe care mult mai puțini o înțeleg, și încă mai puțini o stăpânesc, și foarte mulți o ignoră și o nedreptățesc. Și totuși, fără ea, și fără cei care sunt în stare să o practice (mai eficient sau mai puțin eficient, după posibilități), nimic nu e posibil.


[1] R. Silaghi-Dumitrescu, Augusta Sabău. Scientometrics, 2014, 99(2), 463
[2] http://danieldavidubb.wordpress.com/2014/03/01/ubb-si-universitatile-romanesti-traditionale-in-rankingurile-universitare-o-analiza-succinta-cu-implicatii-academice/
[3] http://databank.worldbank.org/
[4] http://www.cnfis.ro/wp-content/uploads/2012/08/CNFIS-Raport-public2013-final.pdf
[5] http://geert-hofstede.com/romania.html, și referințe ulterioare în D David, Psihologia poporului român, Ed. Polirom, 2015.
[6] D David, Psihologia poporului român, Ed. Polirom, 2015.
[7] În marea lor majoritate, anii citați în acest paragraf nu au fost încă supuși discuției/dezbaterii; valorile pot cel mult fi luate ca puncte de plecare pentru opinii argumentate
[8] http://www.wipo.int/pressroom/en/articles/2015/article_0010.html


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

...cu număr. 67.

Vă e frică de libertate