Idei despre cercetarea din România, și despre cum se pot îmbunătăți lucrurile
Recent Academia Română a
demarat un proiect de identificare a unei Strategii de dezvoltare a
țării, pe intervalul 2016-2035. Proiectul, încă în lucru, a
primit o oarecare atenție în presă,
și are principalele direcții/idei disponibile public pe site-ul
Academiei. El implică un proces de consultare amplă (cu participare deschisă pentru mediul academic și pentru alți agenți relevanți), și de
filtrare a ideilor la nivelul comisiilor de specialitate instituite
de Academie. În cadrul acestui proiect, ideile colectate până
acum în jurul subiectului „societatea cunoașterii și a
valorii adăugate” (care include și cercetarea științifică)
sunt disponibile pe site-ul Bibliotecii
Academiei Române. Ca anexă a acestui din urmă document, sunt
de asemenea disponibile public ideile colectate de diverse grupuri de
consultare. Redau aici conținutul raportului unui astfel de grup, în
care am fost implicat - cu observația că nici prezența mea nici
ideile de mai jos nu sunt reprezentative pentru acțiunea amplă
citată, și că textul din această postare poate să fie cântărit, dacă
va fi, numai după consultarea documentelor oficiale citate citate
mai sus, și numai cu înțelegerea că încearcă să propună idei
de lucru nu verdicte sau concluzii, și fără pretenția de exhaustivitate:
Considerente generale:
1.
Există trei
coordonate pe care se centrează majoritatea propunerilor de
îmbunătățire a stării de lucruri în România, în cercetare și
nu numai:
a. Predictibilitate
– starea de perpetuă reformă este contraproductivă; de multe ori
schimbările sunt făcute fără argumente demonstrabile, înainte ca
precenta rundă de reforme să fi apucat să fie efectiv implementată
și deci cu adevărat testată
b.
Ordine
- ca organizare a
informației, ierarhizare a valorilor, organizare a resurselor, și
respectare a regulamentelor/legilor
c. Finanțare
– sistemul este cronic subfinanțat
2.
Tendința curentă a cercetării românești
din punct de vedere al publicațiilor este una crescătoare – pe
anumite criterii creșterea este chiar exponențială în special în
perioada 2004-2009 (vezi ref. [1];
raportul conține și o serie de grafice extrase din baze de date de
specialitate, pe care din motive de copyright nu le reproduc aici).
Între 2004 și 2009 România
a cunoscut o dezvoltare semnificativă a PIB, care a adus o creștere
semnificativă a bugetului cercetării, ceea ce a adus investiții
semnificativ crescute în aparatură și resursă umană, care mai
departe au dus la creșterea numărului de articole în reviste de
specialitate și a numărului de citări. Ritmul de publicare a
stagnat după 2010 pe fondul stagnării PIB-ului. Pe de altă parte,
la capitolul citări per articol România era în 2004 la 50% sub
media mondială, dar a recuperat constant astfel încât din 2012
încoace este aproape de această medie (valorile sunt mai greu de
evaluat pe anii recenți, care inerent au mai puține citări).
Aceasta sugerează că explozia numărului de publicații între 2005
și 2009 a însemnat și diluarea cu publicații de impact mai redus
– dar și faptul că stabilizarea numerică de după 2009 a adus o
creștere calitativă semnificativă, astfel încât România a urcat
în ultimii 6 ani de la o valoare cu circa 50% sub media
internațională la o valoare egală cu această medie – și cu un
trend de a o depăși în viitorul apropiat.
O observație importantă pentru
toate aceste comentarii este că „media internațională” include
toate țările din lume, fiind inerent dominată de cele mai puțin
competitive. România, ca membră a OECD, UE și NATO, are motive să
aspire la valori mult peste această medie. Deocamdată, deși
majoritatea indicatorilor analizați sunt în creștere, niciunul nu
ne plasează încă semnificativ peste media globală.
Numărul de articole de mare impact
(„highly cited”) este în creștere ~liniară în România din
2009 încoace (a se vedea și comentariile de mai sus legate de
impactul normalizat). Ca și impactul, ca și numărul de articole
„highly cited”, numărul de colaborări internaționale ale
cercetătorilor români este în creștere constantă. În fapt, România are o medie mai mare decât cea
globală la procentul de publicații care se bazează pe colaborări
internaționale.
Procentul de articole citate este în
România sub media globală. Aceste valori sunt cel mai probabil
efectul derapajelor din aplicarea politicilor de stimulare a
numărului de publicații, dar și în parte efectul intrării pe
piața de idei științifice a unor instituții și grupuri care încă
nu și-au marcat locul în conștiința comunității științifice
globale.
România se află încă sub media
globală în privința numărului de colaborări
universități/institute-industrie – deși în creștere constantă.
Acest aspect pare de altfel cel mai slab punct al cercetării
românești, dintre toate datele analizate mai sus.
Colaborările cu industria („mediul
privat”) reprezintă procente foarte mici în toate domeniile –
și în general mai mici decât media globală. Excepție fac
științele sociale, cu o valoare dublă față de medie; ingineria
și agricultura par să se fi apropiat și ele de medie.
Pe domenii, impactul normalizat
al publicațiilor este în ușoară creștere (așa cum s-a arătat
și mai sus). Se remarcă domeniul medical și cel al
științelor naturale, care au urcat recent peste media globală, în
timp ce umanioarele, științele sociale și ingineria trenează
undeva la 40-50% sub această medie. Punctăm aici faptul că aceste
analize sunt efectuate comparând performanța României în
interiorul fiecăruia dintre domeniile de mai sus – deci nu este
marcată de cunoscutele diferențe dintre domenii în frecvența de
publicare. Științele naturale și cele medicale sunt de asemenea
cele care, în creștere constantă în ultimii 5 ani, aduc cele mai
multe articole „highly cited”.
Procentul de colaborări internaționale
a scăzut notabil în perioada 2004-2010, dovadă că odată cu
finanțarea crescăndă intrau pe piața publicațiilor tot mai multe
grupuri noi de cercetare, care fie nu își definiseră încă niște
colaborări externe solide, fie nu aveau nevoie de acestea. Din 2010
tendința este de ușoară creștere. Umanioarele fac caz aparte: în proporție
de peste 90% nu au colaborări internaționale. În parte acest
procentaj se poate justifica prin specificul național al unora
dintre arii. Pe de altă parte, un mediu academic prea închis în
aceste zone poate fi privit ca un risc, de vreme ce izolarea poate fi
o premiză pentru competitivitate mai redusă atât între
cercetătorii din țară cât și în general pentru cultura română
în lume.
Potrivit analizei de mai sus, România
se află sub valorile europene după aproape toate aspectele legate
de interacțiunea cu mediul de afaceri, și de impact în general,
problemele fiind specifice estului Europei.
De asemenea, România are un număr
relativ mic de cercetători, și un buget relativ mic față de
majoritatea țărilor cu care ar dori să se compare (în special
cele UE, inclusiv cele estice).
Într-o hartă a inovării europene,
toate județele din România (dar nu și Bucureștiul, clasat cu o
treaptă mai sus) apar marcate ca printre cele mai puțin
inovatoare –alături doar de părți din Bulgaria, Ungaria,
Slovacia, Polonia și țările baltice:
3.
Este de dorit stimularea unei cercetări de
tip translațional, ancorate în cercetare fundamentală. Rezultatele
aplicative
ale cercetării sunt esențiale, dar nu pot veni fără un rezervor
solid de cercetare fundamentală.
Tendințele administrației europene de a deconecta cele doua, sau de
a favoriza selectiv cercetarea aplicată, s-au dovedit ineficiente în
Strategia Lisabona. Un focus pe inovare este nesustenabil în absența
unei cercetări fundamentale (la nivel internațional, brevetele
de invenție și articolele din reviste sunt interconectate extensiv
prin citări) , așa cum un mediu centralizat exclusiv pe cercetarea
fundamentală poate deveni steril și ineficient în a returna
contribuabilului o valoare utilă. A finanța preferențial programe
de inovare care nu au în spate un rezervor suficient de amplu și de
competitiv, ar însemna o creștere semnificativă a oportunităților
de distribuire arbitrară și ineficientă a fondurilor, cu efecte
negative pentru dezvoltarea pe termen lung a mediului științific și
intelectual. Pe de altă parte, la nivel UE și implicit în România
există încă un hiatus între între dezvoltarea până la nivel de
prototip, și punerea efectivă în producție; desigur, această
fază este și cea care cere cele mai multe fonduri. Nu în ultimul
rând, trebuie lăsat loc pentru ambele opțiuni – „market-driven”
și „vision-driven”
4.
Este nevoie de identificarea mai eficientă
a punctelor generatoare de inovare și cunoaștere. Aceasta se poate
face pe câteva paliere:
a. Instituțional: clasificarea instituțiilor
de cercetare și de învățământ în funcție de eficiența în
misiunea care le este tangibilă
b. Eliberarea universităților de
obligativitatea universală de a realiza cercetare; separarea în
două categorii – centrate pe cercetare avansată și respectiv pe
instruire generală.
c. Identificarea și sprijinirea instituțiilor
dar, foarte important, și specific a colectivelor de cercetare și a
persoanelor care generează cunoștere ei înșiși, preferențial ca
generatori primari („autori de concepție”) și nu ca auxiliari
(„autori secundari”) ai altor grupuri de cercetare (inclusiv din
străinătate). Stimularea lor pe căi administrative, începând (în
privința universităților) cu autonomie mult extinsă peste cea
actuală, care să includă dreptul de a elibera diplome (inclusiv în
cotutelă cu universități din străinătate), de a decide asupra
structurii bugetului intern, a programelor de studii, numărului de
studenți, etc.
5.
Cercetătorii români nu au acces la o
piață pe care să își desfacă ideile practice – fie pentru că
ea nu este dezvoltată suficient (în România), fie pentru că nu au
acces la firmele din UE care altfel ar fi putut fi interesate. Se pot
concepe mecanisme pentru îmbunătățirea acestor aspecte. Un
exemplu ar putea fi centrele de brokeraj, organizate peste tot în
țară și sistematizate la nivel național – mergând însă și
spre firmele din vestul UE. Un altul, stimularea pe care fiscală sau
bugetară. O limitare a pieței locale de inovare este data de
ponderea mare a industriei serviciilor în PIB, în raport cu
ramurile industriale de producție efectivă de bunuri, susceptibile
în mai diverse feluri inovării și dezvoltării. Exploatarea
rațională a resurselor naturale este una dintre posibilele direcții
de perspectivă în acest sens. Desigur, pentru o exploatare
rațională a resurselor naturale, este nevoie mai întâi de o bună
cunoaștere și administrare a acestora – ceea ce presupune o
strategie nationala în ce privelte resursele, începând cu o
re-evaluare a resurselor de diverse tipuri prezenta azi în țară.
Pe de altă parte, zona serviciilor oferă perspective de dezvoltare
în special în domeniul automatizării și al managementului
(tehnologia dronelor, fie aeriene de mici dimensiuni, fie mai mari,
fiind un exemplu promițător).
6.
Universitățile competitive din România,
dar și unele institute de cercetare, sunt de facto, din punct
de vedere al modalității de finanțare, în mare parte susținute
din propriile resurse extrabugetare, deci de
facto private.
Mai exact, alocarea bugetară reprezintă la marile universități
din țară un procent ce se apropie de 50%, și ocazional a fost sub
acesta – restul fiind asigurat tocmai din proiecte de cercetare,
dar și din taxe impuse studenților.
7.
România nu are azi o universitate între
primele 500 din lume, în principalele clasamente[2]
– în timp ce mai multe țări est-europene, majoritatea mai mici
decât România (ex., Slovenia, Ungaria, Cehia) au chiar și mai mult
decât o universitate în acest clasamente. Dacă România își
propune o atitudine competitivă, ea poate intra în aceste clasamente
în două modalități
a.
Unificarea unora dintre universitățile
din același oraș: calculele arată că prin această simplă
operație administrativă România ar dobândi două universități
într-unul dintre cele mai competitive clasamente internaționale,
ARWU „Shanghai”.
b.
Modificări administrative de substanță.
Licenţa,
în sistemul Bologna, promovează introducerea în specializare şi
culturalizarea academică a unui număr mare de studenţi, pentru a
deveni buni cetăţeni.
Aşadar, aici este nevoie de cadre didactice dedicate învăţării
centrate pe student şi învăţării prin cercetare
educaţională. Programele de masterat
încheie prima etapă a formării profesionale/a specializării.
Aici este nevoie de învăţare prin cercetare
avansată. La nivel de
doctorat/postdoctorat
specializările sunt împinse spre frontiera
cunoaşterii, cercetarea mentorată
având un rol cheie. Aşadar, indicatorii academici sunt complexi,
reflectând atât activităţi de cercetare avansată, cât şi
activităţi educaţionale, ambele contribuind apoi la prestigiu
academic. Înţelegând aceste nuanţe, putem dezvolta specializări
competitive care să pătrundă în topuri internaţionale, care
apoi, atunci când vor atinge o masă critică, vor permite
universităţii, în ansamblul său să pătrundă în topuri. În
paralel, o politică organizaţională înţeleaptă, care să
stimuleze dezvoltarea şi organizarea autonomă (ex. în
departamente/facultăţi de profil, corespunzând modelelor
internaţionale) a specializărilor competitive, alături de unirea
în structuri mai generale a specializărilor care nu sunt încă
competitive academic şi/sau financiar – până la maturizarea lor
academică şi/sau stabilizarea lor financiară –, este o strategie
complementară care poate creşte competitivitatea universităţii.
Sumarizând pragmatic
cele spuse mai sus, în acest context atragem atenția asupra
parametrilor luați în considerare la evaluări și clasificări
efectuate de organisme internaționale de prestigiu, făcând apel la
departamentele de resort pentru măsuri organizate în vederea
îmbunătățirii poziției universităților românești:
i.
Reputația – atât
în mediu academic cât și în rândurile angajatorilor. Spre
exemplu, în clasamentul QS ele contează în proporții
ce definesc rezultatul final (cca 50%).
Acest parametru este colectat din
răspunsuri ale experților în domeniu
– un sistem peer-review așadar,
calitativ
(fără a număra lucrări, cărți, citări, etc). Este deci pur o
problemă de imagine, și este evident că avem loc pentru
îmbunătățiri majore, pentru a convinge mediul academic și cel
economic de faptul că facem lucrurile de calitate și așa cum
trebuie. Este un parametru controlabil
fără investiții majore în infrastructură sau personal,
și fără reforme majore. Ca variațiuni pe această temă apar în
unele clasamente numărul de premianți Nobel sau Fields, sau
elemente similare. Desigur, o marte parte din reputație este
controlabilă și de calitatea reală a resursei umane. Aici, România are loc semnificativ de
îmbunătățire sub trei direcții – controlarea recrutării,
controlarea stării sistemului (recompense/sancțiuni), controlarea
rezultatelor.
ii.
Raportul studenți/profesori
- un alt parametru controlabil,
asemeni Reputației de la punctul anterior. În clasamentul QS el
contează în proporție de cca 20%.
iii.
Studenți internaționali –
din nou controlabil, și tot fără investiții
majore (cel puțin în primă fază). În clasamentul QS contează în
proporție de 5%. La fel (tot cu 5%) pentru cadrele
didactice internaționale.
iv.
Citări per cadru didactic
(cu alte cuvinte, impactul publicațiilor). Spre
exemplu QS folosește baza de date internațională Scopus, și
criteriul contează în proporție de
20%. Ca variațiuni pe această temă,
clasamente precum Scimago sau ARWU alocă parametri separați pentru
evaluarea impactului publicațiilor – fie factorul de impact (în
diverse forme), fie numărul de lucrări în reviste de prestigiu
excepțional precum Nature și Science, fie indicele H (număr de
lucrări citate de cel puțin H ori).
v.
Numărul de publicații –
esențial/definitoriu în clasemente precum ARWU
sau Scimago, dar doar indirect în QS (în sine, acolo nici nu există
ca indicator). Acest punct, ca și cel anterior, depinde direct de
cercetători – și de condițiile pe care le au.
Se pot preconiza astfel măsuri
concrete pe următoarele direcții, dintre care pe majoritatea se
acționează deja și trebuie doar accelerate:
A.
Imagine:
a.
Legătura cu societatea –
cursuri deschise/de vară, cursuri
post-universitare, vizite în școli. Integrarea într-un program mai
general de tip „buy local”/”buy Romanian”
b.
Legătura cu mediul economic
– contracte instituționale,internship-uri,
proiecte în parteneriat
c.
Mass-media - un program
de promovare a realizărilor, controlat
astfel încât să se promoveze teme solide și să se evite derapaje
triumfaliste sau tabloide.
d.
Modul în care angajații
iau atitudine publică față de propria instituție.
e.
Transparența instituțională:
i. Concursurile pentru ocuparea posturilor
didactice și de cercetare trebuie să fie prilejuri de mîndrie
pentru universitate/institut, unde candidații să își ilustreze
înalta ținută academică în prelegeri larg popularizate.
ii. O popularizare mai accentuată/structurată,
și o eficientizare, a facilităților pe care le oferă angajaților
iii. O evaluare a modului în care
interacționează cu instițutiile care colectează date ce pot fi
utile pentru clasamente internaționale, pentru a asigura livrarea
promptă a celor mai actualizate date
f.
Stabilirea unor criterii academice – de
cercetare şi educaţionale – de referinţă pentru universitate,
care să corespundă criteriilor CNATDCU şi celor utilitate în
clasamentele internaţionale. Se poate face o evaluare a
specializărilor existente, prin prisma criteriilor principale
utilizate de clasamentele internaţionale majore, pentru a înţelege
unde este nevoie de o reorganizare în sensul dezvoltării autonome
şi/sau comasării, cu acordul comunităţii academice implicate în
acele specializări.
B.
Acoperirea posturilor vacante.
C.
O politică mai proactivă la nivel
internațional, pentru recrutare. Nu avem cunoștință să existe un
program unitar de promovare la nivel internațional în privința
recrutării de studenți. Fixarea unui barem de procentaj de cadre
didactice internaționale și urmărirea aplicării sale la fiecare
facultate.
D.
Impactul publicațiilor:
a.
Accent pe judecăți calitative
b.
Premierea selectivă a rezultatelor de mare
impact
c.
Relevant și pentru capitolul prestigiu,
susținerea direcțiilor de excelență, care oferă un avantaj
competitiv față de alte universități. Prin aceasta înțelegem
permiterea dezvoltării neîngrădite a specializărilor care deja au
demonstrat impact notabil – dezvoltare la nivel de
grup/centru/institut, dar și din punct de vedere al unor
departamente, linii de specializare/studiu, sau chiar facultăți.
E.
Numărul de publicații:
a.
Un procentaj non-neglijabil de cercetători
din România nu publică lucruri relevante pentru clasamentele
internaționale, iar un procentaj de asemenea non-neglijabil publică
sub posibilități. Sunt necesare măsuri administrative pentru
schimbarea acestei situații, atât în privința actualilor angajați
cât și a celor ce se prezintă la concursuri.
F.
Sisteme de granturi interne de
cercetare în universități, pe modele deja aplicate cu succes la
unele universități din țară
G.
Susținerea revistelor românești care
au acces deja la nivele de indexare ce le fac relevante pentru
clasamentele internaționale. O politică de consolidare, unificare,
eficientizare pentru restul.
8.
Bugetul cercetării este în România mult
sub media europeană, sau sub țintele stabilite de UE ca obiectiv
comun. În alte țări, companiile private tind să
aloce domeniului cercetare-dezvoltrare procente ce merg către 10%,
și nu unele semnificativ sub 1% cum are România în prezent. Pe de
altă parte, este o țintă rezonabilă ca 2/3 din cercetare să fie
finanțată de mediul privat. Pe această linie, încurajarea
deschiderii de filiale ale direcțiilor de cercetare așle marilor
companii în România poate fi o prioritate.
9.
Este de dorit să existe o finanțare „de
bază” pentru domeniile sau obiectivele de infrastructură de
cercetare strategice.
10.
Este de dorit o de-unipolarizare a
finanțării/organizării cercetării, din punct de vedere geografic
11.
Sunt de dorit politici de atragere și
fidelizare a resursei umane tinere. În parte, aceasta înseamnă și
salarizare la nivelul pieței muncii, și nu mult sub acesta cum se
întămplă de multe ori. Programele POSDRU pentru doctoranzi și
postoctoranzi au stabilit din acest punct de vedere un important
precedent de normalitate, care trebuie exploatat și continuat.
12.
Doctoranzii sunt un motor al cercetării.
Finanțarea și administrarea lor sunt esențiale. Procentul de forță
de muncă instruită la nivel de licență, masterat și doctorat a
crescut semnificativ în România după 1989, dar este încă sub
media UE (date colectate de Banca Mondială[3]
+ o extrapolare pe 2012,2013[4]). Este deci nevoie și de creșterea
numărului de doctoranzi, dar în același timp (vezi considerațiile
de mai sus despre calitate vs cantitate în publicațiile
științifice) trebuie stimulate centrele/școlile de excelență.
Printre mecanisme se poate număra și impunerea mai eficientă a
practicii de scoatere la concurs a posturilor de doctorand pe piața
forței de muncă internaționale – evident cu aspectele financiare
și administrative inerente
13.
Poate fi utilă o „sterilizare etică”
atât de la nivel central cât și prin acțiuni locale. Aceasta
poate include:
a.
expunerea la cursuri de etică și de
metodologia cercetării obligatorii pentru doctoranzi – dar și la
nivele mai timpurii.
b.
implementarea de la primele niveluri de
educație a politicilor care pe hârtie sunt foarte stricte în
privința fraudei academice – inclusiv copiatul la examene.
c.
Restricții puse în calea ingerințelor
politico-administrative în actul academic și de cercetare. Spre
exemplu, ar putea fi interzisă susținerea unui doctorat, sau
promovarea, sau angajarea, sau primirea de alte titluri academice
–inclusiv onorifice- pe durata exercitării unui mandat
administrativ-politic.
d.
Mandate definite temporal pentru toate
funcțiile de conducere, inclusiv în cercetare, constrânse de
asumarea răspunderii atât pe durata derulării mandatului cât și
la sfârșitul acestuia.
e.
Stimularea sau măcar în parte impunerea
mobilității cercetătorilor. Aceasta nu poate fi realizată numai
pe modele restrictive (de exemplu, prin interzicerea angajării la
aceeași universitate unde a obținut doctoratul), ci are nevoie de
programe administrative și financiare de stimulare, care să acopere
aspectele legate de calitatea vieții (facilitarea accesului la
locuință prin programe financiare dedicate, de exemplu, cu
sprijinul mediului bancar).
f.
Astfel de acțiuni de corecție, conduse
astfel încât să scoată în evidență aspectele si exemplele
pozitive și nu ca o campanie negativă de imagine, pot contribui și
la îmbunătățirea credibilității mediul de cercetare din România
14.
Este esențial ca măsurile administrative,
în special cele de respirație reformistă, să trateze
complexitatea sistemului fără a se cantona în feude între
discpline sau școli de gândire. Trebuie evitată aplicarea
selectivă de măsuri țintite doar unei anumite categorii (de
exemplu, doar cadrelor didactice cu interes în cercetare, sau doar
cercetătorilor din domeniile de interes global precum științele
exacte, sau doar celor din domeniile cu specific local sau național,
etc).
15.
Impunerea de standarde semnificativ peste
starea actuală a sistemului (adică nu pe „zona proximei
dezvoltări”), sau retroactive, este profund contraproductivă.
16.
Schimbările administrative trebuie să fie
predictibile. Dacă se dorește impunerea unui set nou de standarde
în evaluarea activității, ar fi de dorit ca ele să intre în
vigoare la un timp t
după adoptare (de exemplu, doi ani), și nu imediat. O astfel de
politică ar limita și măsura în care unele schimbări de criterii
ar fi văzute ca generate de interese de conjuctură personală a
unor factori de decizie. De asemenea, este de dorit ca orice criteriu
de evaluare să fie transparent atât ca mecanism de funcționare cât
și ca mecanism de adoptare. Ar fi necesare mecansime mai eficiente
de consultare de către decidenți a mediului academic și de
cercetare, astfel încât deciziile să fie mai bine informate și
croite mai eficient pentru bună implementare. Poate fi vorba de
comisii sau sisteme online, dar în același timp de o educare a
cetățeanului, inclusiv a cercetătorului, în sensul de a fi
subiect și nu obiect, sau contribuitor și nu asistat al sistemului
democratic de decizie. În același context, este nevoie de o
deschidere mai mare către spiritul competitiv – privind mai des
competiția (între cercetători, universități, institute, țări,
domenii, etc) drept o oportunitate nu drept o amenințare
17.
Acolo unde standardele (de evaluare
cercetării, de exemplu) se doresc competitive, poate fi util ca ele
să fie alcătuite luând în calcul standardele de la cele mai bune
10 universități din lume conform celor mai reprezentative sau
general acceptate clasamente internaționale. În general standardele
de evaluare trebuie să caute un impact cât mai notabil, așa cum
este el acceptat în general în lume – fie că el aduce direct
impact la nivel internațional (cum este practica în științele
exacte) fie că îl aduce indirect (o cultură locală și națională
vie, eficient organizată, găsește inerent modalități de a se
afirma în fața celorlalte, adică „la nivel internațional”.
18.
În toate eforturile de evaluare,
clasificare, ordonare, acreditare etc, este nevoie de un corp de
experți evaluatori credibili din punct de vedere moral, profesional
și administrativ
19.
Cu specific pentru domeniul medical, este
nevoie de a defini și institui conceptul de medic-cercetător, care
poate avea laboratorul său și genera cercetare translațională
20.
Este o problemă lipsa serviciilor pentru
cercetare în toate domeniile noi (ex., „core facilities” pentru
genomică, proteomică, transcriptomică, metabolomică). Nivelul
analizelor „omice” în țara noastră și regional este extrem de
scăzut); de asemenea alte domenii de vârf (medicina de precizie,
biologia sistemelor) sunt puțin reprezentate în România
21.
O legislație pentru înființarea
biobăncilor ( românia – singura țară fără eprezentare în
BBMRI ) un pas important în realizarea de studii de cercetare de
performanță și un atu în colaborările europene și
internaționale
22.
Ar fi utilă crearea/stimularea unor
grupuri de cercetare interdisciplinare reale între universități
care pot aduce colaboratori din Europa sau internaționali pentru
proiecte comune H2020 sau altele
23.
În general cercetarea trebuie privită
drept parte a unui ecosistem – alături de instituțiile de
învățământ care îi generează baza de recrutare, restul
mediului de cercetare din vecinătate, companiile care îi pot
absorbi rezultatele (umane, materiale sau de cunoștințe),
comunitatea locală, etc. Aceste idei sunt reflectate în strategiile
de tip „smart specialization”, RIS3. Corect integrată într-un
ecosistem, o instituție de cercetare va putea mai eficient să
mărească relevanța socio-economică a propriei activități, și
să servească drept sursă de informații/servicii/politici prompte
și de încredere pentru toți partenerii locali – de la
autoritățile locale la mediul privat.
24.
O legislație mai explicită și
eficientă în privința proprietății intelectuale, inclusiv sub
aspectul aplicabilității la nivel internațional a brevetelor emise
în România. Acestă legislație trebuie însoțită de ajustări de
reglemente și bune practici, și în parte și de resursă umană,
la nivel de universități.
25.
Instituțiile de cercetare, și
universitățile cu atât mai mult, au datoria să își asume
preluarea unui rol de lider de opinie și de garant al informației
credibile în societate. Aceasta poate include includerea de
structuri dedicate interconectate – dintre care oficiile de
transfer tehnologic/brokeraj pot fi un exemplu. De asemenea, o
contribuție mai eficientă a universităților și institutelor de
cercetare la conturarea profilului regiunii geografice în care se
află ele, sub diverse aspecte
26.
Orice implementare a măsurilor menţionate
mai sus trebuie să ţină cont de profilul/contextul
psihocultural (care poate face
diferenţa dintre succesul sau eşecul unei strategii bune)
i.
Colectivism – această dimensiune
puternică la noi nu încurajează diferenţierea. Fiecare profil de carieră (fie axat pe
cercetare, fie pe didactic) trebuie să se regăsească explicit ca
având o contribuție importantă la buna funcţionare a instituţiei.
ii.
Concentrarea puterii – această
dimensiune puternică în România nu încurajează crearea de
unităţi academice mici, flexibile, de tip smart
specialisation. În domeniile de vârf, trebuie create prin
acţiuni top-down
structuri noi de tip smart
specialisation (poate subordonate
direct conducerii universităţilor), cu autonomie financiară şi
decizională, şi cu indicatori de performanţă asociaţi. În
domenii interdisciplinare pot fi constituite structuri mai largi. De
asemenea, structurile academice largi se pot organiza acolo unde
focalizarea este pe actul educaţional, nu de cercetare.
iii.
Evitarea incertitudinii – această
dimensiune puternică în România nu încurajează schimbarea. Toate măsurile trebuie prezentate
OPERAŢIONAL (cu date verificabile pentru a da siguranţă/încredere),
SIMPLU (pentru a nu se spune că nu s-a înţeles), TRANSPARENT
(pentru a nu se spune că nu s-a ştiut şi/sau că se urmăreşte
ceva ascuns) şi aplicate PROSPECTIV (pentru a permite habituarea cu
schimbarea).
iv.
Indulgenţa scăzută – această
dimensiune scăzută în România nu încurajează recompensa ca
modalitate de control al comportamentului, ci pedeapsa. Leadership-ul trebuie pregătit în mod
explicit/strategic pentru aplicarea diferenţiată a recompenselor şi
disciplinărilor (vezi modelul descris de David [6]).
v.
Există în România un echilibru între
competitivitate și pasivitate, cu un uşor accent spre pasivitate,
care poate favoriza consensul. Se poate porni de la această tendinţă
incipientă în elaborarea de schimbări bazate pe discuţii/consens,
în cadrul definit însă de i-iv.
vi.
Există în România un echilibru între
focalizare pe termen scurt şi pe termen lung, cu un uşor accent
spre focalizare pe termen lung. Se poate porni de la această tendinţă,
pentru a arăta importanţa pe termen lung a schimbării de
paradigmă.
În
baza acestor considerente se pot propune borne („milestone”-uri)
după cum urmează, cu orizonturile de timp aferente:[7]
1.
Un pachet de măsuri pe linie etică,
aplicate ca modificări la diverse legi și regulamente (coduri
doctorale, legea educației, legea cercetării, etc). (2017)
2.
Extinderea si permanentizarea/stabilizarea accesului la
resursele bibliografice (2017)
3.
Ajustarea bugetului cercetării la
minim 3% din PIB (2020), și respectiv minim 5% din PIB (2035)
4.
2/3 din bugetul
cercetării-dezvoltării provine din mediul privat (2035)
5.
Pachet de regulamente/ajustări
legislative pentru stimularea investiției în cercetare (2016)
6.
România ajunge la un nivel de
articole științifice și de citări ale acestora raportate la
numărul de locuitori, egal cu media europeană (2025). Depășește
acest nivel (2035)
7.
Procentul de articole citate
depășește media globală (2025) și ajunge media europeană (2035)
8.
România ajunge la media europeană
cu înrolarea în nivelul terțiar de învățământ
(licență/master/doctorat), și la media europeană în privința
procentajului din populație care a absolvit studiile doctorale
(2035)
9.
Între 4 și 12 universități din
România primesc, în baza unui proces de evaluare/clasificare, un
statut aparte, cu autonomie sporită (2018)
10.
Universitățile din România sunt
clasificate în cel puțin două și cel mult patru categorii, în
funcție de misiune și performanță. Cele orientate spre cercetare
sunt singurele care gestionează programe de studii post-licență.
(2018)
11.
Se realizează cel puțin o
universitate metropolitană (2018)
12.
România este prezentă între
primele 500 universități din lume în clasamentele tradiționale,
cu cel puțin două universități (2025)
13.
Ponderea „provinciei” în
bugetul cercetării/forța de muncă/capacitatea de cercetare crește
la 30% (2020) și respectiv 40% (2035)
14.
Set de reglementări complet
actualizat (lege, metodologie, carte universitare, instituții
conexe) pentru proprietatea intelectuală (2017)
15.
Cel puțin 3% dintre cercetătorii
și cadrele universitare din România vin din medii internaționale
competitive (2020). Valoarea crește la 6% până în 2035
16.
Cel puțin ?% dintre doctoranzii din
România provin din străinătate (2020)
17.
Stagiile de cercetare de cel puțin
3 luni în străinătate sunt obligatorii pentru toți doctoranzii
(2018).
18.
Un set de criterii și practici de
evaluare unitar la nivel național în sistemul de cercetare și
academic, conectat la cerințele societăților competitive din lume
și la nevoile celei românești (2017). Se includ aici și forurile
de control și evaluare, și corpul de evaluatori aferent.
19.
Proporția între programele de
cercetare aplicată și cele de cercetare fundamentală este
similară/medie cu cea a liderilor în cercetare și inovare la nivel
mondial (exemplu[8]
– SUA, Marea Britanie, Elveția, Suedia, Olanda)
20.
Numărul colaborărilor
universități/institute-industrie depășește media globală (2020)
și ajunge la media europeană (2035)
21.
Rețea coordonată (dar nu exclusiv
centralizată) de centre de transfer tehnologic/brokeraj (2018)
22.
Definirea unui set de
instituții/obiective strategice de cercetare, incluzând (prin
comparație cu inițiativele de până acum) și universitățile.
Acest set este supus unei finanțări garantate cel puțin la nivel
de avarie, astfel încât să se stimuleze spiritul competitiv fără
a se pierde capacitatea de folosire a infrastructurii din cauza
veunui hiatus de finanțare (2017)
23.
Pachet de scutiri de taxe pentru
investiția în cercetare (inclusiv pentru universități, mediu
privat, etc). (2017)
24.
Pachet de măsuri de stimulare a
mobilității resursei umane la absolvirea învățământului
superior, inclusiv linie de împrumuturi bancare personale garantată
de stat pentru cercetătorii și cadrele didactice de la un set bine
definit de instituții, atunci când aceștia schimbă orașul.
(2017)
25.
Prelegerile de la concursurile de
angajare sunt transformate obligatoriu în evenimente publice, cu un
calendar centralizat la nivel național (2016)
26.
Sistem de salarizare diferențiată
și de ajustare a gradului (în mediul universitar) pe baza meritelor
(„promovare”) asemeni mediului privat (2017)
27.
La universitățile specializate în
cercetare angajarea pe post didactic permanent se face numai pentru
persoane care îndeplinesc criteriile de abilitare (2019)
28.
Cel puțin trei reviste științifice
editate în România se clasează printre primele 30% ca prestigiu în
domeniile lor (2035)
29.
10 premianți Fields/Wolf sau cel
puțin similar ca prestigiu sunt cercetători sau cadre didactice
asociate în România (2025). 15 până în 2035.
30.
Program național de recrutare a
studenților internaționali (2018)
31.
Mecanism electronic de consultare
a mediului de cercetare asupra schimbărilor
legislative/regulamentare și de buget. Reorientarea forurilor
consultative de pe lângă minister, cu obligativitatea ca
reprezentanții instituțiilor să aibă timpul, răspunderea și
mecanismele de a îi consulta pe cei pe care îi reprezintă în
acele foruri – inclusiv prin ședințe publice de consultare sau
referendumuri electronice (2016).
32.
Buget multianual (la nevoie, cu
schimbarea legii bugetului) (2018)
33.
Cel puțin 5 ecosisteme-model
reflectând principiile smart specialisation (2025)
34.
Structură centralizată dedicată
gestionării imaginii publice a științei și a cercetării,
inclusiv a celor românești (2016) cu filiale/reprezentanți în
toate județele și acoperind toate specializările (2017)
35.
Proiect de actualizare și punere în
coerență a prezenței online a cercetării românești – de la
site-urile instituționale la pagini Wikipedia, etc (2016-2017)
36.
Dezvoltarea de internship- uri la
nivel interuniversitar pentru domeniile fără expertiză prin stagii
de 6 luni -1 an în laboratoare de cercetare performante în Europa
și cu obligativitatea reîntoarcerii pentru 1 , max. 2 ani pentru
transferul de cunoștințe (2017)
37.
Implicarea Ministerului Sănătății
în definirea de programe naționale de cercetare cu specific medical
(2017)
Aș adăuga la final că idei este ușor să ai - poate fi aproape un joc pentru unii. Probabil oricare dintre noi ar putea da idei interesante pentru aceste strategii. A ști să alegi care din ele și în ce ordine pot fi puse în practică, și mai ales a le pune în practică - iată o artă pe care mult mai puțini o înțeleg, și încă mai puțini o stăpânesc, și foarte mulți o ignoră și o nedreptățesc. Și totuși, fără ea, și fără cei care sunt în stare să o practice (mai eficient sau mai puțin eficient, după posibilități), nimic nu e posibil.
Aș adăuga la final că idei este ușor să ai - poate fi aproape un joc pentru unii. Probabil oricare dintre noi ar putea da idei interesante pentru aceste strategii. A ști să alegi care din ele și în ce ordine pot fi puse în practică, și mai ales a le pune în practică - iată o artă pe care mult mai puțini o înțeleg, și încă mai puțini o stăpânesc, și foarte mulți o ignoră și o nedreptățesc. Și totuși, fără ea, și fără cei care sunt în stare să o practice (mai eficient sau mai puțin eficient, după posibilități), nimic nu e posibil.
[2]
http://danieldavidubb.wordpress.com/2014/03/01/ubb-si-universitatile-romanesti-traditionale-in-rankingurile-universitare-o-analiza-succinta-cu-implicatii-academice/
[3]
http://databank.worldbank.org/
[4]
http://www.cnfis.ro/wp-content/uploads/2012/08/CNFIS-Raport-public2013-final.pdf
[5]
http://geert-hofstede.com/romania.html, și
referințe ulterioare în D David, Psihologia poporului român, Ed.
Polirom, 2015.
[6]
D David, Psihologia poporului român, Ed.
Polirom, 2015.
[7]
În marea lor majoritate, anii citați în acest
paragraf nu au fost încă supuși discuției/dezbaterii; valorile
pot cel mult fi luate ca puncte de plecare pentru opinii argumentate
[8]
http://www.wipo.int/pressroom/en/articles/2015/article_0010.html
Comentarii
Trimiteți un comentariu