Drepți la imn

O tradiție de celebrare a celor căzuți în primul Război Mondial face ca britanicii să poarte la piept, în preajma fiecărui 11 noiembrie, o insignă în formă floare de mac. Anul acesta, echipa de imagine a primului ministru britanic a socotit că e cazul să marcheze evenimentul inclusiv editând imaginea de profil de Facebook a premierului, adăugând „în photoshop” o insignă cu mac peste o poză mai veche a dânsului. Probabil știau că așa se cade, să apari cu macul la piept, și că premierul în realitate deja îl purta la piept – doar că ei nu apucaseră să îi facă o poză potrivită. Așa că, pentru a nu apărea acuze că e ignorată o tradiție sacră, au editat o poză mai veche, punând, cum am spus, macul „cu photoshopul”.

Incidentul este probabil ilustrativ pentru o întreagă tagmă de „specialiști în imagine”, care confundă forma cu substanța. Ei au învățat la școală, sau știu instinctiv, ce se cade să spui și să faci în fiecare situație. Să stai drepți la imn, pentru că așa se stă. Să îți faci cruce când își fac alții. Să nu lucrezi duminica, sau sâmbăta, sau când altcândva spune religia ta. Să semnezi petiție împotriva cui trebuie, sau pentru cine trebuie. Să aplauzi când se aplaudă. Să lipsești când se lipsește. Să cheltui bani de Black Friday, sau să faci tapaj că nu i-ai cheltuit. Să stai unde ți se spune. Să îți închei nasturele care trebuie de la sacou, și să îl deschei pe celălalt. Să porți costum când trebuie, și pulovăr când trebuie. Să alegi pantofii de luciul potrivit pentru evenimentul potrivit.

Avem azi mulți specialiști în comunicare/imagine care înțeleg atât de bine toate aceste dedesubturi, încât au ajuns să le confunde cu substanța vieții. Da, dânșii au mina cea mai solemnă la intonarea imnului, dar sub acea mină sunt preocupați să își numere banii, sau să savureze aerul ozonat al vreunei tribune oficiale. Sub crucile pe care și le fac ținând degetele exact așa cum spune tradiția, zace un ateism imuabil. Sub ținuta lor festivă, totdeauna adecvată, zace cel mai profund dezgust față de evenimentul celebrat sau față de cei care participă. Sub cocarda tricoloră de la ziua națională, palpită regretul de a nu se fi născut în altă țară. Sub patosul cu care apără valorile liberale, se află un aspirant de dictator; sub patosul cu care vorbesc de eroi, stau schimbătoare considerente meschine.

Îi vedeți pe astfel de specialiști în imagine de azi, pozând în chintesență a societății de piață democratice britanice, românești, sau de aiurea. Dar îi vedeți și în trecutul recent, ca politruci în fruntea „organelor de partid și de stat” din țările comuniste. La prima vedere la fel de compatibili între ei ca materia și antimateria, între specialiștii de ieri și cei de azi nu există nicio diferență, alta decât cronologică. Așa cum și naivii de rând rămân aceiași, dintotdeauna. Unii, surprinși în poziții ne-protocolare la imnul de stat, sau neștiind „cine l-a scris”. Alții, într-o fatidică nepotrivire vestimentară cu evenimentul. Iar cei mai mulți, îngrășând stupid cu sângele lor solul - la noi sau la alții. Stalingrad. Mărășești. Mărăști. Oituz. Tatra. Miraslău. Sighet. Auschwitz. Moisei. Plevna. Nicopole. Fără photoshop, fără cocardă. Cu ținuta vestimentară veșnic nepotrivită.

În toate lucrurile trebuie să fie o ordine. Înțelegerea valorii ceremoniei ține de esența civilizației. Dar a goli acea ceremonie de conținut, a o lăsa pe pilot automat sub îngrijirea doamnei care știe unde ne sunt locurile, este în opinia mea un pas în direcția opusă civilizației.