Dând în gropi

Spuneam într-o postare anterioară că atunci când omul de rând găsește de înțeles copiatul la un test sau ignorarea legilor rutiere (fie și prin telefonul folosit la volan, sau prin depășirea cu un pic a vitezei legale), e ipocrit din partea lui să se aștepte la altceva de la reprezentanții săi oficiali, fie ei aleși democratic sau nu. Nu avem dreptul să pretindem altceva, dacă noi înșine nu suntem altceva.
De asemenea, că avem legi și regulamente ale căror limite sunt atât de absurde încât se subînțelege tacit că e acceptabil să le încalci câtă vreme o faci cu grijă și fără a sfida ostentativ Autoritatea. Poate fi vorba de artere de trafic unde limita de viteză e stabilită ilogic, și unde prin urmare aproape toată lumea o depășește. Astfel de practici pot fi însă regăsite peste tot în societate - educație, administrație, sport, politică, etc. Oricare ar fi domeniul, trăsătura comună este că se trece cu vederea, se iartă, se „înțelege", pentru că știe oricine că legea sau regulamentul încălcate sunt venite din afară și/sau făcute de autorități care nu înțeleg, nu știu, sau nu pot mai mult, și că trebuie să ne înțelegem între noi ca oamenii. Spuneam că există mai multe moduri de a judeca astfel de situații. Modul tradițional este de a da prioritate spiritului comunitar, de fraternitate, în ideea de a face front comun împotriva unor legi absurde; la tăți ni-i greu, așa că trecem cu vederea. O varietate modernă, proprie școlii de gândire autoritariste ce pare sa domine mediul public românesc, este de a pune accent pe faptul că atâta vreme cât toată lumea greșește, toată lumea este la mila celor care au cătușele, toată lumea este potențial pușcăriabilă. Între cei doi poli, unul care ne vede pe toți frați depinzând de bunăvoința fraților și unul care ne vede prizonieri la mila stăpânilor, este mult loc pentru fiecare să se poziționeze conform conștiinței, și uneori să încerce să iasă din cercul vicios.

Revenind la ideea cu limitările ilogice de viteză pe unele artere rutiere... Majoritatea șoferilor resimt frustrare și apasă pe accelerație: avem lucruri de făcut, locuri în care trebuie să ajungem. Puțini în schimb sunt cei care, deși iritați, nu apasă pe accelerație; frustrarea lor se amplifică și asupra partenerilor de trafic, obligați să stea „la coadă”. Din ambele categorii, o parte își duc frustrarea mai departe, fie în privat fie luând atitudine publică în sensul logic – de a convinge comunitatea să schimbe acele limite greșit setate, sau de a convinge comunitatea să schimbe administratorii care au pus acele limite, sau să schimbe administratorii care nu au oferit alternative rezonabile (transport în comun eficient, autostrăzi, etc). Evident, proporția sau eficiența celor care iau astfel de atitudine publică este încă insuficientă, de vreme ce limitările ilogice de viteză nu au dispărut.


Când însă alegi să fii printre puținii care respectă viteza legală acolo unde ceilalți nu o fac, se cade să rămâi pe banda mai lentă de la marginea drumului. Atât din punct de vedere legal, cât și moral. Cu o condiție – ca acea bandă lentă să existe și să fie practicabilă. Altfel, dacă pentru a le face loc celor care încalcă regulamente sau legi depășind viteza legală ți se pretinde ca tu însuți să încalci o regulă (fie și încălcând o linie continuă care demarchează benzile de circulație), sau să-ți strici mașina dând în gropile sau gurile de canal prost aliniate de la marginea drumului, atunci parcă lucrurile merg prea departe. Cred că avem dreptul să refuzăm să fim ostaticii celor care încalcă regulile – fie că e vorba de viteza legală pe stradă, fie că e vorba de corupție, fie că e vorba de orice altceva. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.