Cu sistemul la criticat
Câteva
întrebări din partea lui Petru Munteanu, pentru rețeaua România
2.0 (cu mulțumiri pentru interesul acordat); răspunsurile mele sunt
inserate în caractere italice:
A
– Ce revoluție
Ce
„eșec de sistem” au
reclamat protestatarii în noiembrie 2015?
·
Unul
care privește doar amploarea corupției aleșilor, demnitarilor și
funcționarilor?
Nominal,
da, unul legat de corupția aleșilor și funcționarilor. Ca
substanță, unul în fapt legat de eficiența sistemului social în
general – nu doar a aparatului de stat.
·
Sau
și unul care ține de o
anumită economie politică
[...].
Revendicările
din Piața Universității arată o înclinație a manifestanților
către o anumită economie politică (de dreapta/
centru/ stânga)?
Plasarea
răspunderii exclusiv pe instituții și funcționari de stat,
impunerea de modificări ale unui eșafodaj rezultat din votul
majorității, și folosirea în acest sens a sprijinului unui lider
luminat, sunt după știința mea caracteristici ale unui demers de
tip național-socialist. Distilarea frustrării publice
legitim-democratice către aceste tendințe a ținut însă, în
opinia mea, de un număr mic de vectori de opinie.
Cât
de adânc este „sistemul corupt”?
·
Cât
de adâncă este – pe capilarele administrației, dar și ale
afacerilor – „participarea la corupție”
(colaborarea
cu corupții mari și mijlocii, dar și micul compromis personal cu
sistemul corupt)?
Din
cât văd în jurul meu participarea la corupție, cu înțeles de
tolerare și de supunere în fața celor deveniți puternici prin
corupție, este cvasi-universală atât la noi cât și la alții –
după principiul „hoțul neprins este...”. Uzul de foloase
necuvenite este de asemenea larg răspândit – dar nu atât ca rod
al mitei ci mai ales al abuzului cauzat de incompetență. Diferența
este esențială, dintre "corupția organizată cu intenție" și "incompetența iresponsabilă".
·
Se
poate reseta – moral, atitudinal șamd
– și societatea? Pot
deveni tot mai mulți „schimbarea
pe care o doresc”? De ce este nevoie pentru asta (de noi tragedii,
de campanii sociale recurente, de trecerea timpului)?
După
toți parametrii de care sunt eu conștient, România este de 25 de
ani pe o pantă ascendentă din punct de vedere social – fie ea și
cu sincope scurte. Din acest punct de vedere “trecerea timpului”
este răspunsul cel mai simplu. Mai exact, parametrii care au șanse
să schimbe situația sunt progresul economic și comunicarea
eficientă cu restul UE. Bunăstarea economică aduce un plus de
siguranță, predictibilitate, liniște – toate premize ale unor
decizii luate cu mai puțin stres (sau, mai exact, fără stresul
legat de supraviețuirea fizică pe termen scurt sau de încălcarea
flagrantă a demnității umane pe considerente economice), și prin
urmare mai eficiente (da, prin eficiență aș înțelege și absența
corupției, de exemplu). Comunicarea cu restul UE asigură premizele
conștientizării bunelor practici care duc
la decizii mai eficiente și productive decât cele curente.
Cei
care au protestat în
fața Guvernului imediat după tragedia din Clubul Colectiv și în
următoarele 2-3 zile în Piața Universității sunt reprezentativi
pentru mari categorii de populație/ ale electoratului?
·
Cât
de răspândite sunt în marile segmente ale populației/ în
electorat revendicările din stradă referitoare la
anti-corupție și la „reforma clasei politice”?
[...]
Cu
siguranță cel puțin în măsură de 80% reprezentativi pentru
segmentul de populație care conștientizează tot mai acut diferența
dintre ceea ce suntem și ceea ce putem fi (respectiv, ceea ce sunt
deja vecinii și partenerii noștri din UE). De asemenea, din punct
de vedere al scepticismului în raport cu formele organizate de
management al societății – fie ele partide, parlament, guvern,
biserici, sindicate, presă, sau ONG-uri. De asemenea, din punct de
vedere al generalității revendicărilor, și al lipsei de soluții
concrete productive.
Pot
grupurile civice preocupate de politic să-i
facă pe cetățenii cu alte preocupări principale mai conștienți
de importanța acestor revendicări? Este de așteptat implicarea a
tot mai mulți cetățeni în monitorizarea și amendarea politicului
și a administrației, la nivel local și central? Poate fi stimulată
această implicare?
„Grupurile
civice preocupate de politic” au după știința mea exact aceeași
problema de credibilitate ca politicul însuși. Este de așteptat
implicarea mai multor cetățeni, până la plafoane inerente
spiritului uman și pe care le vedem afișate în țările cu un
exercițiu democratic mai vechi, precum SUA sau Anglia. Ea nu poate
veni decât treptat, și odată cu sedimentarea ideii (în fiecare
cetățean) că democrația e aici pe termen lung, și că e cel mai
eficient instrument de progres social durabil. Campaniile organizate
și finanțate de stat (direct, sau indirect prin ONG-uri) pot cel
mult crea forme, fără a rezolva fondul problemei.
B
– Ce resetare a politicului
Și-au
pierdut parlamentarii legitimitatea-dată-de-vot?
·
De
ce și-ar fi pierdut-o? De pildă, din cauza împiedicării
anchetării/ arestării unor colegi acuzați de corupție?
Nu,
nu cred și-au pierdut-o. Se poate pune în schimb problema măsurii
în care conștientizăm exact valoarea acelei legitimități. Se
poate mai degrabă argumenta că votanții înșiși nu au atât de
multă legitimitate pe cât ar dori, câtă vreme ei par să resimtă
acut sentimentul eșecului comunicării cu parlamentarii – o
comunicare care ține în primul rând de cel care are ceva de spus,
adică de votant.
·
Sau
nici n-au prea avut-o? Ce legitimitate politică poate da un oligopol
politic, ca și o manieră de selecție a candidaților în care
adecvarea persoanei la funcție este ultimul criteriu? Ce conferă și
menține legitimitatea politică?
Legitimitatea
politică, în opinia mea, este dată de un vot responsabil dar mai
ales de munca ulterioară de susținere a acelui vot prin
interacțiune constantă cu alesul. Dimpotrivă, votanții români au
tendința să își abandoneze aleșii imediat după vot. Nu e corect
să abandonezi pe cineva, și apoi să îi reproșezi tocmai faptul
că nu te ascultă.
Lustrația
·
Cât
de mult a contat absența unei legi a lustrației în anii ‘90
pentru eșecul de dezvoltare reclamat acum de stradă (pentru
corupția rampantă și proasta guvernare, care mențin jos
standardele sociale)?
Corupția
rampantă și proasta guvernare, adică ineficiența organizațională,
reprezintă o caracteristică a societății în ansamblu. Îmi vine
greu să cred că existau manageri mult mai competenți pentru acest
sistem în 1990. Dimpotrivă, cred că absența unei legi a
lustrației a ușurat tranziția. În schimb azi, cred că s-a
dezvoltat societatea suficient, și s-a compatibilizat suficient cu
sistemele cele mai progresiste din UE, încât să poată face un
apel simbolic la o astfel de lege.
Este
necesară acum vreo altă ‘lustrație’?
[...]
Din
ce considerente? În ce limite? Sunt toți cei care au făcut parte
din partide 1) participanți
activi
la eșecul reclamat (la corupție etc.) sau 2) vinovați de
‘colaboraționism’
cu regimurile post-decembriste caracterizate de impostură și
corupție? Sunt membrii partidelor care participă la acest oligopol
politic post-comunist chiar mai vinovați decât membrii PCR în
1989? (Pe atunci adeziunea nu era neapărat voluntară, iar
criticarea partidului sau cererile de reformă aveau consecințe
dure.)
Aș
vedea utilă o lustrație exact în sensul propus în 1990, poate
chiar mai extinsă. Fără ea, conceptul de lustrație raportat la
postdecembrism pare o sinistră răzbunare tocmai din partea elitei
predecembriste. Mi se pare sinistru să văd azi cum profitori ai
sistemului de poliție politică predecembrist dau lecții de
anticorupție și morală.
Are
cine „să-și ia partidul înapoi”?
Există
în partide persoane competente și oneste? De ce au aderat la acest
tip de partide? Cum de au acceptat sistemul corupt din partide și
corupția la care acestea contribuie? De
ce mai niciun membru relevant din partide nu a făcut
o opoziție sonoră,
și de succes, față de corupția din partid și la care participă
partidul?
Cred
că există, și cred că au făcut-o. Partidele sunt însă imaginea
țării, distilată suplimentar prin filtrul ambiției/setei de
putere. Dacă cetățenii își abandonează sistemul politic în
mâinile altora din cauză că “politica e murdară”, atunci
cetățenii culeg roadele pe care le merită. La Colectiv sau în
altă parte.
Pot
apărea până la alegerile din 2016 formațiuni politice noi,
cu-totul-altfel-decât-cele-actuale? – mai
curând de dreapta, de stânga, de centru?
·
Este
posibilă apariția unor formațiuni care să măture, în mare
parte, de pe scena politică partidele consacrate?
Da,
cred că avem un sistem de control centralizat al opiniei publice
suficient de amplu și de eficient încât instituțiile statului să
reconfigureze cel puțin parțial scena politică până la
următoarele alegeri parlamentare. Din punctul meu de vedere ar fi
mai util însă ca ele să se concentreze pe fișa postului propriu,
care include apărarea sistemului democratic și nu modelarea lui.
·
Pot
grupările activiste ale societății civile să stimuleze/ genereze
astfel de noi formațiuni politice? Sau, dimpotrivă, trebuie să se
țină deoparte?
Cred
că destule dintre ele se pot, și se vor, constitui în unelte nu în
inițiatori ai unor astfel de schimbări. Aceasta nu va face însă
decât să le scadă și mai mult credibilitatea, și să evidențieze
un vid pe coordonata societății civile – dacă prin „civil”
înțelegem neînregimentat politic.
Ce
formate de consultare între politic/ administrație și societate
civilă sunt necesare?
·
Pot
entitățile societății civile să exercite aceeași influență
asupra politicului/ administrației ca și lobby-ul companiilor?
(separat și nișat, sau colectiv)
Uneltele
le stau la dispoziție. Dacă pot sau nu, ține de competența și
eficiența lor – care sunt probabil cu nimic diferite, ca nivel, de
competența și eficiența în general vizibile la restul societății.
·
Se
va consolida societatea civilă interesată de politic? Vor apărea,
de exemplu, tot mai multe ONG-uri locale și grupuri civice la firul
ierbii foarte atente la reprezentanții politici, pe care să-i
„amendeze” continuu?
Nu
cred că avem în general încredere, în această parte a Europei,
în formele organizate de putere socială, fie ele și ONG-uri
locale. Ca ele să se înmulțească prin diligența altora (prin
programe de finanțare și mentoring, de exemplu), se prea poate –
dar acelea ar fi lipsite de substanță și legitimitate câtă vreme
nu sunt rodul unei inițiative locale.
C
– Ce resetare a statului
Dacă
tot e vorba de o resetare din rădăcini a Sistemului:
·
Este
nevoie „de un nou contract social”,
în locul celui stabilit în 1989? (Care a fost acesta? Ce a rămas
neîndeplinit după 25 de ani?)
Ce
a rămas
neîndeplinit? Ceva mai multă muncă din partea cetățenilor –
inclusiv foarte multă muncă de cetățean, adică de om care își
exercită efectiv controlul asupra statului, în multe alte moduri
decât votul o dată la patru ani și blestemul o dată la patru ore.
·
Ar
fi mai bună o republică
prezidențială?
...mirajul
schimbării din afară. Nu, nu cred că mai e nevoie să schimbăm
major structura, ci doar să o luăm în serios.
·
Ar
fi mai bun un parlament
unicameral?
...mirajul
schimbării din afară. Nu, nu cred că mai e nevoie să schimbăm
major structura, ci doar să o luăm în serios.
·
Folosește
că “serviciile
sunt în toate”?
Cum impui un control civil real asupra serviciilor?
Nu
am dovezi că “sunt în toate”. Problema controlului democratic
asupra serviciilor nu e cu nimic diferită de cea a anticorupției.
În ambele cazuri e vorba de a cere eficiență sporită. Un serviciu
secret necontrolat democratic are, câtă vreme e format din oameni,
inerenta tendință de a-și pierde eficiența și loialitatea față
de cetățean. Din câte știu, în democrație “serviciile” sunt
supuse controlului parlamentar. Ne întoarcem la problema
constituirii unui corp de parlamentari competenți și responsabili –
ceea ce ține de noi atât ca votanți cât mai ales ca cetățeni.
Ce mai
e de modernizat la aparatul de stat?
·
Ce
eficientizare a birocrației de stat? – cu ce fel de salarizare? Ce
probleme actuale poate rezolva e-governance?
Dar open
gov?
Dacă
s-ar putea aplica mai mult „copy-paste” după sistemele mai
eficiente din Germania, sau din Marea Britanie? Simplu, și fără a
încerca să creăm de la zero un „ghiveci original”.
·
Cum
mai pot fi restartate instituții ale administrației centrale și
locale profund viciate? –CNADR, TVR, primării? Printr-o
desființare și re-înființare cu
personal majoritar nou?
Aș
milita mai degrabă pentru implementarea de bune practici centrate pe
eficiență și pe recompensarea/promovarea acesteia pe un model
incremental și personalizat pentru fiecare direcție sau poziție
administrativă. Dacă astfel de practici duc la multe schimbări de
personal, atunci o fac cu garanții mult mai multe decât ar aduce
sindromul Nero la care faceți referire – cel în care dăm foc
orașului că să îl reconstruim. Până la urmă, un oraș
reconstruit sub direcția unui incendiator nu are cum să fie un oraș
prea bun.
Finalmente,
protestele publice față de BOR –
pot fi declanșatorul unei presiuni publice majore și susținute
pentru o
schimbare radicală a relațiilor Statului cu Biserica
(sub raportul finanțării, dar mai ales al strânselor legături
dintre clerul central/ local și politic/ administrație)?
Cred
că ele sunt o manifestare a discrepanței acute dintre
religiozitatea afișată de formă (exacerbată imediat după 1989 ca
element de conformare socială) și religiozitatea reală a
cetățenilor. Unde vor duce? Probabil în parte la prosperarea
cultelor competitoare, probabil și la detronarea BOR din poziția de
mare încredere din prezent. Aș reaminti că în România toate
cultele, nu doar BOR, sunt finanțate de stat, și că, din câte
știu, toate au exact aceleași tare care i s-au reproșat BOR, și
aceleași mecanisme interne de corectare; ține de ele să facă uz
de acele mecanisme pentru a menține legătura cu societatea.
D
– Vreo resetare a economiei politice? Este
nevoie de o
schimbare de paradigmă
în materie de guvernare economică?
·
La
ce trebuie să ducă, incontestabil și inconturnabil, o ‘bună
guvernare’?
La creștere economică, socotită o valoarea în sine, sau la o
societate mai bună?
Ce
obiective fundamentale trebuie să urmărească Politicul? În primul
rând creșterea competitivității economice și a PIB-ului? În
primul rând dezvoltarea socială [...]?
Da,
în primul rând economia – dar nu doar în sensul competitivității
ci în general al creșterii economice. Toți ceilalți indicatori
depind în mare măsură de economie, chiar dacă o fac în feluri
aparent prea alambicat mascate.
·
Este
nevoie, și în România, de o
reevaluare a economiei politice
practicate în ultimii 15-20 de ani [...]? Este nevoie, și în
România, de noi strategii și idei de dezvoltare? Poate chiar de
„idei crețe”, precum:
- renunțarea la mantra nouăzecistă
că “statul e cel mai prost proprietar/ administrator” și, în
consecință, înlocuirea obiectivului privatizării cu orice preț a
marilor companii rămase statului (Tarom, Poșta șamd) cu obiectivul
aducerii lor pe profit, și punerii pe bursă a unor pachete
minoritare;
-
re-municipalizarea utilităților, dacă privatizarea lor nu a avut
un efect pozitiv pentru consumatori, și pentru economie;
-
solicitarea de acțiuni pentru stat de la companiile care primesc
ajutoare de stat,
- renunțarea la doctrina care împiedică
statul să facă investiții productive (și reversarea legislației
prin care s-a împiedicat să o mai facă...) – și crearea de
către stat (apoi punerea lor pe bursă) a companiilor necesare
pentru ca economia din România să adauge mai multă valoare
exploatării resurselor locale (adică refacerea lanțurilor de
producție);
- cheltuirea banilor publici (inclusiv ai
companiilor cu acționar majoritar de stat) pe bunuri produse local,
dacă acestea există;
- crearea, de către stat/ administrațiile
locale, în zonele rurale a unor IMM pentru prelucrarea producției
agricole;
- programe publice pentru construcții de locuințe
decente;
-
obligarea companiilor care exploatează resurse naturale să
participe la dezvoltarea de industrii orizontale pentru o prelucrare
superioară în țară;
- punerea exploatării resurselor
naturale în folosul sistemului național de pensii (pe care ne
plângem că nu va mai avea cine să le plătească) șamd.
Toate
acestea sună bine și sunt în parte deja aplicate, sau puse în
poriecte de legi sau legi. Niciuna nu sună a revoluție; toate par
subsumate conceptului de căutare a deciziei celei mai eficiente
pentru interesul cetățeanului. Deci, de mai multă aplecare înspre
găsirea și aplicarea de soluții, decât înspre executarea oarbă
de ordine.
E
– În
vară, ANAF a declanșat o campanie de verificare a circa 300 de
cetățeni români „cu risc fiscal ridicat”
– dincolo de o serie de aspecte confuze, cert este că sumele
descoperite ca nedeclarate sunt... impozitate cu 16%. (Există deja
10 prime persoane „pedepsite” astfel.) Deși demersul are un
aspect justițiar, se poate spune că ANAF mai curând spală
veniturile nedeclarate
– de vreme ce:
1.
le
impozitează aidoma celor declarate;
2.
nu
există nicio pedepsire a evaziunii (iar respectivii evazioniști
rămân necunoscuți);
3.
nu
știm dacă se pun sau nu întrebări asupra provenienței sumelor
respective (poate provin din corupție, poate din varii traficuri
criminale).
Dilema:
·
Este
necesară o amnistiere a averilor nedeclarate? Astfel
încât să existe o bază de la care să se facă impozitarea
sumelor dobândite pe viitor.
Nu
văd de ce. O
aplicare echilibrată a literei și spiritului legii ar trebui să
permită sancționarea celor vinovați, în măsură proporțională
cu vina. O amnistie ar însemna implict asumarea incompetenței
sistemului judiciar în a aplica echilibrat litera și spiritul
legii.
·
Trebuie
confiscate averile ilicite? (Cu
excepții?)
Cred
că legea acoperă deja toate aceste aspecte în măsură rezonabilă.
Din câte știu permite și recupererarea prejudiciului material –
cu excepția unor modificări recente în sprijinul denunțătorilor
din procese de corupție. Discuția despre necesitatea unor alte legi
(în afară de minore modificări procedurale venite din experiența
și observațiile practicienilor judecători) nu face decât să
spună, implicit, că actualul sistem judiciar este incompetent în a
aplica legile curente.
Mai
amplu: Dacă
tot restartăm sistemul post-comunist,
este
necesar un proces al post-comunismului?
Nicolae
și Elena Ceaușescu, ca și predecesorii lor – până la Stalin și
Lenin - ar fi probabil de acord.
·
Este
necesar un audit extins și retroactiv asupra privatizărilor
post-decembriste?
o
Doar
a celor care au dus la închideri/ demolări (cu grave efecte nu doar
economice, dar și sociale)? (În aceste cazuri trebuie anchetată
doar eroarea sau și intenționalitatea?)
Da,
astfel de acțiuni sunt parte inerentă a gestiunii societății în
regim democratic.
o
Sau
și a celor considerate „de succes”: Petrom, Sidex, utilitățile?
(Au fost vândute la un preț corect, profitabil pe termen mediu și
lung? S-au achitat noii proprietari de obligațiile
post-privatizare?)
Da,
astfel de acțiuni sunt parte inerentă a gestiunii societății în
regim democratic.
·
Este
necesar un audit extins și retroactiv asupra restituirilor
post-decembriste? Trebuie
contestate noile mari averi făcute pe baza preluării la preț infim
a drepturilor litigioase asupra unor foste mari averi?
Contestate
legal? Numai în măsura în care s-a încălcat legea – și din
câte știm s-a încălcat în multe cazuri. Contestate moral? Da,
dar suntem noi capabili să o facem? Puși în fața banilor unui
donator generos, sau ai unui angajator care finanțează o marcă de
prestigiu, câți dintre noi au spus sau ar spune „Nu, mulțumesc!
Banii dumneavoastră sunt murdari!”...? Câți dintre noi au avut
deja astfel de ocazii, și au răspuns „da, să trăiți!”, sau
„da, mulțumesc”, sau „bravo Mecena”?
·
Sintetic,
este necesar/ imperios un audit extins și retroactiv al averilor
realizate după 1990,
cu verificarea provenienței legale a acestora și a fiscalizării
lor potrivit legilor în vigoare la momentul dobândirii?
o
Mai
ales pe cine trebuie să privească un asemenea audit?
Pe
toți
cei implicați în politică și administrație de la un nivel în
sus? (Plus rude și colaboratori apropiați?)
Dar
aceste lucruri se întâmplă deja de multă vreme, realizate de
presă și/sau de oponenții politici ai celor auditați. Întrebarea
e în ce măsură instituțiile abilitate să aplice măsuri
concrete, altele decât votul de blam moral, sau votul la alegeri, au
acționat în baza acelor audituri.
o
Sunt
acceptabile argumentele că “așa
ceva este
practic imposibil” sau că
“nu
este pragmatic să
dezgropi toate aceste schelete”?
Pragmatic
să realizăm legislație cu efect retroactiv, nu poate fi. Pragmatic
să investigăm pe banii statului infracțiuni cu termenul de
prescriere expirat, poate fi pentru istorici – și nu doar
pragmatic ci și o datorie profesională. În rest însă, nu e loc
de discuție: legea o cere. Pentru lucrurile prescrise, sau care s-au
întâmplat imoral dar legal, opinia publică are la îndemână
mecanismele de sancționare, dacă dorește și are curajul să le
folosească.
·
Ar
trebui ca marile fapte de corupție legate
de reașezarea economică post-comunistă – de contractele cu
statul, de privatizări, de restituiri, de concesionări – să
fie imprescriptibile?
Nu
cred că legislația cu efect retroactiv are ce căuta într-un
sistem democratic. Pentru viitor – da.
Comentarii
Trimiteți un comentariu