Cu sistemul la criticat

Câteva întrebări din partea lui Petru Munteanu, pentru rețeaua România 2.0 (cu mulțumiri pentru interesul acordat); răspunsurile mele sunt inserate în caractere italice:


A – Ce revoluție
Ce „eșec de sistemau reclamat protestatarii în noiembrie 2015?
·         Unul care privește doar amploarea corupției aleșilor, demnitarilor și funcționarilor?
Nominal, da, unul legat de corupția aleșilor și funcționarilor. Ca substanță, unul în fapt legat de eficiența sistemului social în general – nu doar a aparatului de stat.
·         Sau și unul care ține de o anumită economie politică [...]. Revendicările din Piața Universității arată o înclinație a manifestanților către o anumită economie politică (de dreapta/ centru/ stânga)?
Plasarea răspunderii exclusiv pe instituții și funcționari de stat, impunerea de modificări ale unui eșafodaj rezultat din votul majorității, și folosirea în acest sens a sprijinului unui lider luminat, sunt după știința mea caracteristici ale unui demers de tip național-socialist. Distilarea frustrării publice legitim-democratice către aceste tendințe a ținut însă, în opinia mea, de un număr mic de vectori de opinie.
Cât de adânc este „sistemul corupt?
·         Cât de adâncă este – pe capilarele administrației, dar și ale afacerilor – „participarea la corupție(colaborarea cu corupții mari și mijlocii, dar și micul compromis personal cu sistemul corupt)?
Din cât văd în jurul meu participarea la corupție, cu înțeles de tolerare și de supunere în fața celor deveniți puternici prin corupție, este cvasi-universală atât la noi cât și la alții – după principiul „hoțul neprins este...”. Uzul de foloase necuvenite este de asemenea larg răspândit – dar nu atât ca rod al mitei ci mai ales al abuzului cauzat de incompetență. Diferența este esențială, dintre "corupția organizată cu intenție" și "incompetența iresponsabilă".
·         Se poate reseta – moral, atitudinal șamd – și societatea? Pot deveni tot mai mulți schimbarea pe care o doresc”? De ce este nevoie pentru asta (de noi tragedii, de campanii sociale recurente, de trecerea timpului)?
După toți parametrii de care sunt eu conștient, România este de 25 de ani pe o pantă ascendentă din punct de vedere social – fie ea și cu sincope scurte. Din acest punct de vedere “trecerea timpului” este răspunsul cel mai simplu. Mai exact, parametrii care au șanse să schimbe situația sunt progresul economic și comunicarea eficientă cu restul UE. Bunăstarea economică aduce un plus de siguranță, predictibilitate, liniște – toate premize ale unor decizii luate cu mai puțin stres (sau, mai exact, fără stresul legat de supraviețuirea fizică pe termen scurt sau de încălcarea flagrantă a demnității umane pe considerente economice), și prin urmare mai eficiente (da, prin eficiență aș înțelege și absența corupției, de exemplu). Comunicarea cu restul UE asigură premizele conștientizării bunelor practici care duc la decizii mai eficiente și productive decât cele curente.

Cei care au protestat în fața Guvernului imediat după tragedia din Clubul Colectiv și în următoarele 2-3 zile în Piața Universității sunt reprezentativi pentru mari categorii de populație/ ale electoratului?
·         Cât de răspândite sunt în marile segmente ale populației/ în electorat revendicările din stradă  referitoare la anti-corupție și la „reforma clasei politice? [...]
Cu siguranță cel puțin în măsură de 80% reprezentativi pentru segmentul de populație care conștientizează tot mai acut diferența dintre ceea ce suntem și ceea ce putem fi (respectiv, ceea ce sunt deja vecinii și partenerii noștri din UE). De asemenea, din punct de vedere al scepticismului în raport cu formele organizate de management al societății – fie ele partide, parlament, guvern, biserici, sindicate, presă, sau ONG-uri. De asemenea, din punct de vedere al generalității revendicărilor, și al lipsei de soluții concrete productive.

Pot grupurile civice preocupate de politic să-i facă pe cetățenii cu alte preocupări principale mai conștienți de importanța acestor revendicări? Este de așteptat implicarea a tot mai mulți cetățeni în monitorizarea și amendarea politicului și a administrației, la nivel local și central? Poate fi stimulată această implicare?
Grupurile civice preocupate de politic” au după știința mea exact aceeași problema de credibilitate ca politicul însuși. Este de așteptat implicarea mai multor cetățeni, până la plafoane inerente spiritului uman și pe care le vedem afișate în țările cu un exercițiu democratic mai vechi, precum SUA sau Anglia. Ea nu poate veni decât treptat, și odată cu sedimentarea ideii (în fiecare cetățean) că democrația e aici pe termen lung, și că e cel mai eficient instrument de progres social durabil. Campaniile organizate și finanțate de stat (direct, sau indirect prin ONG-uri) pot cel mult crea forme, fără a rezolva fondul problemei.

B – Ce resetare a politicului
Și-au pierdut parlamentarii legitimitatea-dată-de-vot?
·         De ce și-ar fi pierdut-o? De pildă, din cauza împiedicării anchetării/ arestării unor colegi acuzați de corupție?
Nu, nu cred și-au pierdut-o. Se poate pune în schimb problema măsurii în care conștientizăm exact valoarea acelei legitimități. Se poate mai degrabă argumenta că votanții înșiși nu au atât de multă legitimitate pe cât ar dori, câtă vreme ei par să resimtă acut sentimentul eșecului comunicării cu parlamentarii – o comunicare care ține în primul rând de cel care are ceva de spus, adică de votant.
·         Sau nici n-au prea avut-o? Ce legitimitate politică poate da un oligopol politic, ca și o manieră de selecție a candidaților în care adecvarea persoanei la funcție este ultimul criteriu? Ce conferă și menține legitimitatea politică?
Legitimitatea politică, în opinia mea, este dată de un vot responsabil dar mai ales de munca ulterioară de susținere a acelui vot prin interacțiune constantă cu alesul. Dimpotrivă, votanții români au tendința să își abandoneze aleșii imediat după vot. Nu e corect să abandonezi pe cineva, și apoi să îi reproșezi tocmai faptul că nu te ascultă.

Lustrația
·         Cât de mult a contat absența unei legi a lustrației în anii ‘90 pentru eșecul de dezvoltare reclamat acum de stradă (pentru corupția rampantă și proasta guvernare, care mențin jos standardele sociale)?
Corupția rampantă și proasta guvernare, adică ineficiența organizațională, reprezintă o caracteristică a societății în ansamblu. Îmi vine greu să cred că existau manageri mult mai competenți pentru acest sistem în 1990. Dimpotrivă, cred că absența unei legi a lustrației a ușurat tranziția. În schimb azi, cred că s-a dezvoltat societatea suficient, și s-a compatibilizat suficient cu sistemele cele mai progresiste din UE, încât să poată face un apel simbolic la o astfel de lege.
Este necesară acum vreo altă lustrație? [...] Din ce considerente? În ce limite? Sunt toți cei care au făcut parte din partide 1) participanți activi la eșecul reclamat (la corupție etc.) sau 2) vinovați de ‘colaboraționism’ cu regimurile post-decembriste caracterizate de impostură și corupție? Sunt membrii partidelor care participă la acest oligopol politic post-comunist chiar mai vinovați decât membrii PCR în 1989? (Pe atunci adeziunea nu era neapărat voluntară, iar criticarea partidului sau cererile de reformă aveau consecințe dure.)
Aș vedea utilă o lustrație exact în sensul propus în 1990, poate chiar mai extinsă. Fără ea, conceptul de lustrație raportat la postdecembrism pare o sinistră răzbunare tocmai din partea elitei predecembriste. Mi se pare sinistru să văd azi cum profitori ai sistemului de poliție politică predecembrist dau lecții de anticorupție și morală.

Are cine „să-și ia partidul înapoi? Există în partide persoane competente și oneste? De ce au aderat la acest tip de partide? Cum de au acceptat sistemul corupt din partide și corupția la care acestea contribuie? De ce mai niciun membru relevant din partide nu a făcut o opoziție sonoră, și de succes, față de corupția din partid și la care participă partidul?
Cred că există, și cred că au făcut-o. Partidele sunt însă imaginea țării, distilată suplimentar prin filtrul ambiției/setei de putere. Dacă cetățenii își abandonează sistemul politic în mâinile altora din cauză că “politica e murdară”, atunci cetățenii culeg roadele pe care le merită. La Colectiv sau în altă parte.

Pot apărea până la alegerile din 2016 formațiuni politice noi, cu-totul-altfel-decât-cele-actuale? mai curând de dreapta, de stânga, de centru?
·         Este posibilă apariția unor formațiuni care să măture, în mare parte, de pe scena politică partidele consacrate?
Da, cred că avem un sistem de control centralizat al opiniei publice suficient de amplu și de eficient încât instituțiile statului să reconfigureze cel puțin parțial scena politică până la următoarele alegeri parlamentare. Din punctul meu de vedere ar fi mai util însă ca ele să se concentreze pe fișa postului propriu, care include apărarea sistemului democratic și nu modelarea lui.
·         Pot grupările activiste ale societății civile să stimuleze/ genereze astfel de noi formațiuni politice? Sau, dimpotrivă, trebuie să se țină deoparte?
Cred că destule dintre ele se pot, și se vor, constitui în unelte nu în inițiatori ai unor astfel de schimbări. Aceasta nu va face însă decât să le scadă și mai mult credibilitatea, și să evidențieze un vid pe coordonata societății civile – dacă prin „civil” înțelegem neînregimentat politic.

Ce formate de consultare între politic/ administrație și societate civilă sunt necesare?
·         Pot entitățile societății civile să exercite aceeași influență asupra politicului/ administrației ca și lobby-ul companiilor? (separat și nișat, sau colectiv)
Uneltele le stau la dispoziție. Dacă pot sau nu, ține de competența și eficiența lor – care sunt probabil cu nimic diferite, ca nivel, de competența și eficiența în general vizibile la restul societății.
·         Se va consolida societatea civilă interesată de politic? Vor apărea, de exemplu, tot mai multe ONG-uri locale și grupuri civice la firul ierbii foarte atente la reprezentanții politici, pe care să-i „amendezecontinuu?
Nu cred că avem în general încredere, în această parte a Europei, în formele organizate de putere socială, fie ele și ONG-uri locale. Ca ele să se înmulțească prin diligența altora (prin programe de finanțare și mentoring, de exemplu), se prea poate – dar acelea ar fi lipsite de substanță și legitimitate câtă vreme nu sunt rodul unei inițiative locale.


C – Ce resetare a statului
Dacă tot e vorba de o resetare din rădăcini a Sistemului:
·         Este nevoie „de un nou contract social, în locul celui stabilit în 1989? (Care a fost acesta? Ce a rămas neîndeplinit după 25 de ani?)
Ce a rămas neîndeplinit? Ceva mai multă muncă din partea cetățenilor – inclusiv foarte multă muncă de cetățean, adică de om care își exercită efectiv controlul asupra statului, în multe alte moduri decât votul o dată la patru ani și blestemul o dată la patru ore.
·         Ar fi mai bună o republică prezidențială?
...mirajul schimbării din afară. Nu, nu cred că mai e nevoie să schimbăm major structura, ci doar să o luăm în serios.
·         Ar fi mai bun un parlament unicameral?
...mirajul schimbării din afară. Nu, nu cred că mai e nevoie să schimbăm major structura, ci doar să o luăm în serios.
·         Folosește că “serviciile sunt în toate? Cum impui un control civil real asupra serviciilor?
Nu am dovezi că “sunt în toate”. Problema controlului democratic asupra serviciilor nu e cu nimic diferită de cea a anticorupției. În ambele cazuri e vorba de a cere eficiență sporită. Un serviciu secret necontrolat democratic are, câtă vreme e format din oameni, inerenta tendință de a-și pierde eficiența și loialitatea față de cetățean. Din câte știu, în democrație “serviciile” sunt supuse controlului parlamentar. Ne întoarcem la problema constituirii unui corp de parlamentari competenți și responsabili – ceea ce ține de noi atât ca votanți cât mai ales ca cetățeni.

Ce mai e de modernizat la aparatul de stat?
·         Ce eficientizare a birocrației de stat? – cu ce fel de salarizare? Ce probleme actuale poate rezolva e-governance? Dar open gov?
Dacă s-ar putea aplica mai mult „copy-paste” după sistemele mai eficiente din Germania, sau din Marea Britanie? Simplu, și fără a încerca să creăm de la zero un „ghiveci original”.
·         Cum mai pot fi restartate instituții ale administrației centrale și locale profund viciate? –CNADR, TVR, primării? Printr-o desființare și re-înființare cu personal majoritar nou?
Aș milita mai degrabă pentru implementarea de bune practici centrate pe eficiență și pe recompensarea/promovarea acesteia pe un model incremental și personalizat pentru fiecare direcție sau poziție administrativă. Dacă astfel de practici duc la multe schimbări de personal, atunci o fac cu garanții mult mai multe decât ar aduce sindromul Nero la care faceți referire – cel în care dăm foc orașului că să îl reconstruim. Până la urmă, un oraș reconstruit sub direcția unui incendiator nu are cum să fie un oraș prea bun.

Finalmente, protestele publice față de BOR – pot fi declanșatorul unei presiuni publice majore și susținute pentru o schimbare radicală a relațiilor Statului cu Biserica (sub raportul finanțării, dar mai ales al strânselor legături dintre clerul central/ local și politic/ administrație)?
Cred că ele sunt o manifestare a discrepanței acute dintre religiozitatea afișată de formă (exacerbată imediat după 1989 ca element de conformare socială) și religiozitatea reală a cetățenilor. Unde vor duce? Probabil în parte la prosperarea cultelor competitoare, probabil și la detronarea BOR din poziția de mare încredere din prezent. Aș reaminti că în România toate cultele, nu doar BOR, sunt finanțate de stat, și că, din câte știu, toate au exact aceleași tare care i s-au reproșat BOR, și aceleași mecanisme interne de corectare; ține de ele să facă uz de acele mecanisme pentru a menține legătura cu societatea.

D – Vreo resetare a economiei politice? Este nevoie de o schimbare de paradigmă în materie de guvernare economică?
·         La ce trebuie să ducă, incontestabil și inconturnabil, o bună guvernare? La creștere economică, socotită o valoarea în sine, sau la o societate mai bună? Ce obiective fundamentale trebuie să urmărească Politicul? În primul rând creșterea competitivității economice și a PIB-ului? În primul rând dezvoltarea socială [...]?
Da, în primul rând economia – dar nu doar în sensul competitivității ci în general al creșterii economice. Toți ceilalți indicatori depind în mare măsură de economie, chiar dacă o fac în feluri aparent prea alambicat mascate.

·         Este nevoie, și în România, de o reevaluare a economiei politice practicate în ultimii 15-20 de ani [...]? Este nevoie, și în România, de noi strategii și idei de dezvoltare? Poate chiar de „idei crețe”, precum: 

- renunțarea la mantra nouăzecistă că “statul e cel mai prost proprietar/ administrator” și, în consecință, înlocuirea obiectivului privatizării cu orice preț a marilor companii rămase statului (Tarom, Poșta șamd) cu obiectivul aducerii lor pe profit, și punerii pe bursă a unor pachete minoritare
- re-municipalizarea utilităților, dacă privatizarea lor nu a avut un efect pozitiv pentru consumatori, și pentru economie; 
- solicitarea de acțiuni pentru stat de la companiile care primesc ajutoare de stat,  
- renunțarea la doctrina care împiedică statul să facă investiții productive (și reversarea legislației prin care s-a împiedicat să o mai facă...) – și crearea de către stat (apoi punerea lor pe bursă) a companiilor necesare pentru ca economia din România să adauge mai multă valoare exploatării resurselor locale (adică refacerea lanțurilor de producție); 
- cheltuirea banilor publici (inclusiv ai companiilor cu acționar majoritar de stat) pe bunuri produse local, dacă acestea există; 
- crearea, de către stat/ administrațiile locale, în zonele rurale a unor IMM pentru prelucrarea producției agricole; 
- programe publice pentru construcții de locuințe decente
- obligarea companiilor care exploatează resurse naturale să participe la dezvoltarea de industrii orizontale pentru o prelucrare superioară în țară; 
- punerea exploatării resurselor naturale în folosul sistemului național de pensii (pe care ne plângem că nu va mai avea cine să le plătească) șamd. 

      Toate acestea sună bine și sunt în parte deja aplicate, sau puse în poriecte de legi sau legi. Niciuna nu sună a revoluție; toate par subsumate conceptului de căutare a deciziei celei mai eficiente pentru interesul cetățeanului. Deci, de mai multă aplecare înspre găsirea și aplicarea de soluții, decât înspre executarea oarbă de ordine.

E – În vară, ANAF a declanșat o campanie de verificare a circa 300 de cetățeni români „cu risc fiscal ridicat – dincolo de o serie de aspecte confuze, cert este că sumele descoperite ca nedeclarate sunt... impozitate cu 16%. (Există deja 10 prime persoane „pedepsite” astfel.) Deși demersul are un aspect justițiar, se poate spune că ANAF mai curând spală veniturile nedeclarate – de vreme ce:
1.     le impozitează aidoma celor declarate;
2.     nu există nicio pedepsire a evaziunii (iar respectivii evazioniști rămân necunoscuți);
3.     nu știm dacă se pun sau nu întrebări asupra provenienței sumelor respective (poate provin din corupție, poate din varii traficuri criminale).
Dilema:
·         Este necesară o amnistiere a averilor nedeclarate? Astfel încât să existe o bază de la care să se facă impozitarea sumelor dobândite pe viitor.
Nu văd de ce. O aplicare echilibrată a literei și spiritului legii ar trebui să permită sancționarea celor vinovați, în măsură proporțională cu vina. O amnistie ar însemna implict asumarea incompetenței sistemului judiciar în a aplica echilibrat litera și spiritul legii.
·         Trebuie confiscate averile ilicite? (Cu excepții?)
Cred că legea acoperă deja toate aceste aspecte în măsură rezonabilă. Din câte știu permite și recupererarea prejudiciului material – cu excepția unor modificări recente în sprijinul denunțătorilor din procese de corupție. Discuția despre necesitatea unor alte legi (în afară de minore modificări procedurale venite din experiența și observațiile practicienilor judecători) nu face decât să spună, implicit, că actualul sistem judiciar este incompetent în a aplica legile curente.

Mai amplu: Dacă tot restartăm sistemul post-comunist, este necesar un proces al post-comunismului?
Nicolae și Elena Ceaușescu, ca și predecesorii lor – până la Stalin și Lenin - ar fi probabil de acord.

·         Este necesar un audit extins și retroactiv asupra privatizărilor post-decembriste?
o    Doar a celor care au dus la închideri/ demolări (cu grave efecte nu doar economice, dar și sociale)? (În aceste cazuri trebuie anchetată doar eroarea sau și intenționalitatea?)
Da, astfel de acțiuni sunt parte inerentă a gestiunii societății în regim democratic.
o    Sau și a celor considerate „de succes”: Petrom, Sidex, utilitățile? (Au fost vândute la un preț corect, profitabil pe termen mediu și lung? S-au achitat noii proprietari de obligațiile post-privatizare?)
Da, astfel de acțiuni sunt parte inerentă a gestiunii societății în regim democratic.
·         Este necesar un audit extins și retroactiv asupra restituirilor post-decembriste? Trebuie contestate noile mari averi făcute pe baza preluării la preț infim a drepturilor litigioase asupra unor foste mari averi?
Contestate legal? Numai în măsura în care s-a încălcat legea – și din câte știm s-a încălcat în multe cazuri. Contestate moral? Da, dar suntem noi capabili să o facem? Puși în fața banilor unui donator generos, sau ai unui angajator care finanțează o marcă de prestigiu, câți dintre noi au spus sau ar spune „Nu, mulțumesc! Banii dumneavoastră sunt murdari!”...? Câți dintre noi au avut deja astfel de ocazii, și au răspuns „da, să trăiți!”, sau „da, mulțumesc”, sau „bravo Mecena”?
·         Sintetic, este necesar/ imperios un audit extins și retroactiv al averilor realizate după 1990, cu verificarea provenienței legale a acestora și a fiscalizării lor potrivit legilor în vigoare la momentul dobândirii?
o    Mai ales pe cine trebuie să privească un asemenea audit? Pe toți cei implicați în politică și administrație de la un nivel în sus? (Plus rude și colaboratori apropiați?)
Dar aceste lucruri se întâmplă deja de multă vreme, realizate de presă și/sau de oponenții politici ai celor auditați. Întrebarea e în ce măsură instituțiile abilitate să aplice măsuri concrete, altele decât votul de blam moral, sau votul la alegeri, au acționat în baza acelor audituri.
o    Sunt acceptabile argumentele că “așa ceva este practic imposibil” sau că nu este pragmatic să dezgropi toate aceste schelete?
Pragmatic să realizăm legislație cu efect retroactiv, nu poate fi. Pragmatic să investigăm pe banii statului infracțiuni cu termenul de prescriere expirat, poate fi pentru istorici – și nu doar pragmatic ci și o datorie profesională. În rest însă, nu e loc de discuție: legea o cere. Pentru lucrurile prescrise, sau care s-au întâmplat imoral dar legal, opinia publică are la îndemână mecanismele de sancționare, dacă dorește și are curajul să le folosească.
·         Ar trebui ca marile fapte de corupție legate de reașezarea economică post-comunistă – de contractele cu statul, de privatizări, de restituiri, de concesionări – să fie imprescriptibile?

Nu cred că legislația cu efect retroactiv are ce căuta într-un sistem democratic. Pentru viitor – da.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

...cu număr. 67.

Vă e frică de libertate