Tradițional corupți
E un loc comun să
ne aruncăm singuri anatema (deși adesea subînțelegem, cu oarecare
aroganță, că individul care se plânge e din oficiu neatins de
flagel): corupție ca la noi nu e la
nimeni, doar la noi se poate așa ceva,
probabil că o avem în sânge
sau în ADN, dintotdeauna am fost așa, etc...
Dacă vom citi însă
ce scriu alții
despre țările lor,
vom vedea că și englezi
destui cred că la ei „corruption [...] is both omnipresent and
invisible [...]. Schemes [...] that have scandalised the US are, in
this country, both commonplace and unremarked.” (în traducere,
„corupția este [în Anglia] omniprezentă și invizibilă.
Mașinațiuni care au scandalizat SUA sunt locuri comune complet
neremarcate în Anglia”). Aceeași țară, pe la 1850 și ceva,
avea în funcție un obicei acceptat pe față de a se cumpăra
funcțiile în armată. Dacă vom reciti cu atenție opera lui
Alexandre Dumas, vom vedea că în vremea Regelui Soare funcțiile
din justiția Franței se cumpărau cât se poate de natural (de
exemplu povestea lui M. Fouquet, din „Omul cu masca de fier”),
iar justiția franceză de mai târziu nu era cu nimic mai bună
(„Contele de Monte Cristo” pare demn de Inspecția CSM).
Cumpărarea funcției de împărat era
și ea firească în Germania medievală.
Cred în acest context că
e greșit să ignorăm tradiția îndelungată de corupție din
Anglia, Franța sau Germania (să nu mai vorbim de Italia, unde
clanul Borgia oferă una dintre cele mai ilustrative serii de exemple
de corupție din istorie), din Vestul Europei în general, și să
creăm /propagăm o realitate paralelă în care Balcanii sau
Orientul au deținut dintotdeauna monopolul corupției, sau că
îl dețin azi. Probabil unora li se pare că minciuna despre România
ca pol imanent al corupției mondiale ar avea vreun rol educativ, în
sensul că ne-ar mobiliza mai activ înspre fapte bune. Cum am spus
și altă dată, eu aș argumenta că nimic bun și legitim nu poate
fi construit pe minciuni.
Comentarii
Trimiteți un comentariu