Sângele de pe mâinile dumneavoastră

Recomand oricui să viziteze locurile unde muzee memoriale aduc aminte despre fapte colective oribile. Memorialul de la Sighet, de exemplu. Sau, și mai mult, memorialul de la Auschwitz-Birkenau. Nu atât pentru detaliile tehnice afișate acolo (detalii despre care poți afla altfel și din cărți, filme, sau online) cât pentru a înțelege cât de aproape sunt acele crime de noi. Aproape în spațiu, în timp, dar și în relații inter-umane. Aproape mai ales în privința ușurinței cu care s-au întâmplat, și cu care se mai pot întâmpla. Și, prea probabil, se mai vor întâmpla. Clădirile din Auschwitz, însoțite de detaliile sordide despre modul treptat și aproape firesc în care s-a ajuns la crime fără precedent împotriva umanității, sunt, odată văzute pe viu, îngrozitor de aproape. Poți realiza atunci că acele fapte nu sunt deloc ale unei lumi străine și demult apuse. Intoleranța, prostia, dezinformarea și incompetența care au făcut posibile acele crime sunt aceleași pe care le recunoști azi în discursul public sau privat al multora dintre noi înșine. Eu însumi, scriind aceste rânduri, mi-l recunosc în vorbe sau fapte proprii, mai vechi sau mai noi. Sportul de a da vina pe diverse categorii (bugetarii, privații, profesorii, politicienii, evreii, țiganii, ungurii, românii, turcii, tătarii, imigranții, musulmanii, minerii, libertinii, creștinii, sectanții, securiștii, corupții, socialiștii, fasciștii, rușii, americanii, etc) pentru faptul că tu însuți/însăți și ai tăi nu sunteți pe cât de eficienți ați fi vrut, sportul acesta e practicat în toată lumea, ca și la noi în țară. De aici până la a defini inamici de moarte, pasul e foarte mic. Dacă e adevărat că toată suferința ta sau a colectivității tale (că e vorba de sărăcie, de moarte, de foame, de pierderea identității naționale, de umilire, de pierderea pământului strămoșesc, sau orice altceva) se datorează unui singur grup de oameni, unui grup bine definit, nu e oare în instinctele naturale (animalice?) să vrei ochi pentru ochi, dinte pentru dinte? De acolo până la a acționa în spiritul vorbelor deja rostite, din nou pasul (cum afli la Auschwitz mai bine ca în alte părți) este foarte mic. Cu atât mai mic, sau mai ușor, pare acel pas cu cât azi trăiesc încă printre noi nu doar foste victime, ci probabil și foști torționari din acele lagăre ale morții. Și ei, și urmașii lor. Conform informațiilor oferite de muzeu, 90% dintre torționarii de la Auschwitz nu au fost prinși, nu au fost trași la răspundere. Au trăit liniștiți (?) până la adânci bătrâneți. Au ajutat la edificarea Europei actuale, sau a altor țări de prin America. Auschwitz e aproape de noi și pentru că o parte din victimele de acolo proveneau din Transilvania; cinci orașe de aici, inclusiv Clujul, au servit drept noduri de colectare a deportaților conform datelor istoricilor. Ar fi facil să dăm vina pe faptul că toate cinci erau orașe ocupate de Ungaria – așa cum facil și Ungaria de azi poate da vina pe faptul că era ocupată sau sufocată de Germania. Realitatea e că acei oameni au fost smulși tocmai dintre rudele noastre sau ale vecinilor sau prietenilor noștri de azi. Realitatea e că fără acordul tacit sau activ al bunicilor noștri (sau fără insuficienta împotrivire), crimele acelea nu ar fi fost posibile. Fie și doar pentru că decidenții care au controlat acele acte, sau care le-ar fi putut bloca, au ajuns acele funcții de încredere în administrație sau armată tocmai cu asentimentul sau lipsa de opoziție a comunităților respective, în întregimea lor.

Realitatea tristă e că avem azi aproape toți, prin moștenire, pe mâini sângele victimelor de la Auschwitz. De asemenea, că repetarea acelor feluri de greșeli ne e foarte aproape. Poate unii dorm liniștiți, gândindu-se că Hitler e departe în istorie, și nimeni nu ar îndrăzni. Ei uită, sau nu știu, ce a stat la baza inițierii și acceptării acelor crime. Era vorba de necesitatea asigurării resurselor de hrană și dezvoltare pentru propriul popor. După ani de foamete și criză economică la începutul perioadei interbelice, Hitler (ca reprezentant al unui curent de gândire, și nu de unul singur) era convins că agricultura și-a atins limitele, și că țara lui, Germania, pur și simplu nu are destul teren arabil ca să-și hrănească cetățenii. Cum interesele propriilor cetățeni trebuie puse totdeauna primele (sună cunoscut? E o replică destul de comună în spațiul public de azi), concluzia era logică: trebuia să facă rost de mai mult pământ. Urma deci, tot logic, războiul pentru cucerirea acelui pământ și (corolar) eliminarea fizică a celorlalți. Ceilalți care, evident, nefiind ai lui veneau pe locul doi. Ba chiar, la o analiză mai atentă, erau organic și genetic inferiori, deci un balast pentru omenire. La moarte cu ei.

În calea argumentelor lui Hitler ar fi stat însă, pe lângă bunul simț și civilizația, și argumentele științifice. Încă înainte de a ajunge la necesitatea cuceririi de noi terenuri arabile (deci înainte de a avea nevoie să invoce scuze rasiste pentru exterminare) argumentele științifice i-ar fi arătat că agricultura nu și-a atins deloc limitele, și că ajutată de lucruri atât de simple precum irigațiile, soiurile selectate, sau îngrășămintele (în care, în toate, Hitler nu credea) germanii s-ar fi putut hrăni și fără a ocupa teritoriul altor țări. Și că, probabil, industria lor s-ar fi putut și ea reface fără război – prin inovare nu prin suprimarea fizică a competitorilor. Altfel, desigur, Hitler „aducea” știința în politică prin discursul rasist, în care se afirma „științific”, „cu date”, „cu argumente evidente” cum o rasă sau o nație poate fi superioară alteia. Promovarea pseudoștiinței, negarea științei adevărate – iată probabil o rotiță esențială din angrenajul care a dus la crimele de la Auschwitz. De aceea, prevalența pseudoștiinței în viața noastră publică de azi, alături de negarea epatantă a faptelor demonstrate științific, ar trebui atunci să ne îngrijoreze. Antrenamentul zilnic pe care îl facem urmărind discursul public, cu ingerarea de construcții false în loc de realitate, nu are cum să ne ducă în alte direcții decât cea în care a dus în trecut – adică în cele mai negre abisuri. Că e vorba de leacurile zilnic anunțate „de cercetătorii britanici/americani/ruși” pentru toate bolile din lume, că e vorba despre „profeția care te va ului”, sau de „ce spune ultima cifră a CNP-ului despre caracterul tău”, sau de „beneficiile neștiute ale acestui aliment miraculos”, sau de „misterul dezlegat după sute de ani”, sau de „descoperirea care răstoarnă tot ce știi”, sau despre „flăcări violet”, sau de „extratereștri reptilieni”, sau de „dacii ca popor primordial al omenirii” – sunt tot atâtea exerciții de gimnastică mentală pentru alienarea de la realitate. Alături de cele din viața politico-jurnalistico-tabloidă, ele ne antrenează pentru un singur lucru. Pentru Auschwitz. Sigur, nu exact așa cum a fost el acum 70 de ani, și nu exact în aceleași clădiri. Probabil muzeul va rămâne acolo unde e, și când luăm pauză de la propriile atrocități vom merge chiar să îl vizităm și să ne mirăm de răutatea oamenilor. A altor oameni. Niciodată a noastră.

Până atunci, „în timpul serviciului nostru”, cu cooperarea tacită, sau prea pasivă, sau prea puțin negativă, a liderilor pe care i-am ales, se moare în jurul nostru. Prin genocid, pe cruce, cu pietre, prin decapitare, de foame, de sete, de lipsă de medicamente elementare, de arme chimice, de arme convenționale. Sigur, se întâmplă mai mult prin alte părți. Siria, Somalia, pe la barbari, necivilizați, teroriști... oameni inferiori. Iar vina e doar a lor. A celor care apasă pe trăgaci, fie ei și copii de nouă ani. Sau a celor care le-au pus armele în mână. Sau a celor care le-au vândut armele, sau care le-au trasat granițe absurde. Sau a celor care le-au devalizat economia și le-au destabilizat sistemul politic. Dar nu a noastră. Datoria noastră primară e să ne vedem de propriul colț de lume. De propriul picior de plai, gură de rai. Uităm că economiile statelor din lumea de azi sunt de multă vreme strâns legate între ele. Că poate și economia noastră a profitat cândva (sau chiar azi) de pe urma piețelor din acele țări azi sfâșiate de război civil; dacă nu direct, poate indirect, prin faptul că parteneri de-ai noștri mai din vest sau mai din est au avut de profitat. Că avem și noi fabrici de armament – și că poate armele produse de noi sunt și ele în mâinile copiilor de nouă ani deveniți călăi; sau, măcar că industria noastră de armament a profitat indirect de faptul că „piața merge mai bine” din cauza cererii din zonele de conflict. Uităm că suntem parte a ONU, acel organism care nu are nicio scuză că a tolerat crimele din Siria, Somalia, Sudan, etc. Sau a NATO, care avea o poziție suficient de puternică pentru a obliga la soluții mai eficiente în acele zone. Sau a UE, cu aceleași argumente. Nu, pe noi, când vorbim de Siria, ne preocupă poate Omar Hayssam, poate caloriile din șaorma. Nu e treaba noastră ce se întâmplă acolo. Datoria noastră primară e să ne vedem de propriul colț de lume. De propriul picior de plai, gură de rai.

De fapt, chiar așa vedea lucrurile și soția primului comandant german de la Auschwitz. Într-o vilă frumoasă de la marginea lagărului, înconjurată de verdeață și în siguranța pazei asigurate de cea mai puternică armată a lumii, ignorând genocidul de peste gard, ea spunea că se simte ca în rai. Dacă așa priviți lucrurile și dumneavoastră, atunci... enjoy!