Blog Radu Silaghi-Dumitrescu

Am scris pe acest blog despre diverse caracteristici mai mult sau mai puțin măsurabile ale caracterului locuitorilor României. Avem pentru fiecare dintre ele idei bine încetățenite, prezente de multe zeci de ani în manualele de școală, în texte de specialitate, în texte oficiale. Pedalarea excesivă pe părțile bune, ca abuz al dictaturii de dinainte de 1989, a stimulat după Revoluție o efervescență de negare și de descoperire a limitărilor a ceea ce acum se propuneau a fi de fapt doar prejudecăți, idei preconcepute, sau mituri propagandistice. Hoți, șmecheri, nespălați, necredincioși, obscurantiști, stupizi, bețivi, iresponsabili – de toate ni s-au pus (și le-am recepționat) cu voluptate în cârcă. Și da, la oricare dintre acești indicatori descopeream uimiți cum alte națiuni sunt mai bune decât noi; nu întotdeauna aceleași, dar întotdeauna destule . Nefiind cei mai ospitalieri, nu aveam cum să fim „un popor ospitalier”. Nefiind cei mai harnici, nu aveam cum să fim „un popor harnic”...

„Regret că m-am născut în țara asta”. „Tristă țară, jalnic popor”. „Nu ne-am născut în locul potrivit”. „Nu vi se pare că tot mai mult se degradează societatea?” Fraze care se aud aproape zilnic, oriunde (și chiar de multă vreme – veți recunoaște poate vorbele lui Caragiale printre cele de mai sus). Cu cât ești mai experimentat, mai școlit, mai înțelept, cu atât se cade să îți exprimi dezgustul față de țară, vremuri, oameni. Atitudinea critic-fatalist-defetistă, catabasică , e una veche de când lumea. Lucian Blaga o remarca (elaborând pe anterioare observații ale altora) în analizele sale din Trilogia Culturii ca specifică mediului oriental . Acolo, destinul curge în jos, către tot mai rău. Prin contrast, spiritul european ar fi anabasic. Spune Blaga (sublinierile îmi aparțin): „ Sensul, ce se atribuie vieţii, ca traiectorie în cadrul unui anume orizont, este sămînţa inconştientă, din care creşte sentimentul, ce-l are un individ sau o colectivitate despre „destin"....

În mediul academic, la fel ca oriunde, performanța reală se vede de la o poștă, fără să fie nevoie de lupă sau de algoritm de calcul. Adesea ea duce la rezultate cuantificabile, ca publicarea în reviste de specialitate, participarea ca invitat la conferințele majore din domeniu, calitatea de membru în organizații de elită ale specialiștilor (academii, think-tank-uri naționale, și altele). Ca orice altă marfă , și acestea pot fi contrafăcute. De exemplu, ]n fiecare domeniu al științei există câteva reviste consacrate de decenii ca fiind „de specialitate”. Cercetătorii competitivi le știu, și nu publică decât acolo. Și totuși, pentru uzul maselor imense de cercetători mai puțin competitivi, sau mai ales de amatori, numele de reviste de specialitate celebre (inclusiv Science, Nature) sunt parazitate de organizații cvasianonime care au în spate doar o pagină de internet și o adresă de email de unde „publică” reviste de nimeni citite (în general doar online) – dar îi taxează pe autori p...

M-am surprins recent folosind în sens peiorativ expresia „plastic ieftin”, prin contrast cu presupusul mai-nobil „fildeș” din expresia „turn de fildeș”. Se cuvine să îmi cer scuze chimiștilor și industriașilor care au adus plasticul în viața noastră. Polimerii de sinteză au fost una dintre cele mai importante adiții la calitatea vieții speciei umane. Aproape orice obiect util din jurul nostru – îmbrăcăminte, mobilă, unelte, mijloace de transport, tehnică de comunicare, arte, obiecte sportive – toate sunt azi mult mai accesibile oricui datorită „plasticului”. În destule privințe, plasticul a făcut pentru oameni mult mai multe, și merită mult mai multe aprecieri, decât fildeșul. În destule privințe, e deci un cuvânt mai nobil . Iar cei care l-au făcut posibil, în primul rând chimiștii și inginerii chimiști specializați în polimeri și chimie organică și petrochimie, merită mult mai multă recunoaștere decât li se acordă în general în spațiul public. La fel, și disciplinele științifice re...

Un citat de la unul din prietenii de pe Facebook: „La storia non progredisce in base a principi democratici: avanza per mezzo della violenza.” (Gottfried Benn). Mitul acesta circulă și la noi, împachetat spre exemplu sub forma „Ultima soluție – înc-o revoluție!”. Ideea dânșilor ar fi că până nu punem mâna pe arme, până nu răsturnăm violent vechea stare de lucruri , acea stare de lucruri, nu doar veche ci și nesatisfăcătoare, nu are cum să fie schimbată. Am comentat însă aici în mai multe rânduri cum „revoluții” ca cele din 1989 sau ca EuroMaidanul ucrainean au fost prilejuri de violență într-adevăr, dar au adus mult mai puțină schimbare decât pare la prima vedere. Caracterul oamenilor, obișnuințele lor, ADN-ul lor uneori, nu pot fi schimbate printr-o revoluție de o zi sau de câteva luni. Se vor schimba etichete , ritualuri , mode , dar nu substanța din spatele lor. Revoluția Franceză e concepută de mulți ca acel eveniment în care regele a fost decapitat, nobilimea desființată, ...

Presa engleză relatează povestea ieșită din comun a unui român și a familiei sale, cărora poliția le-a vandalizat mașina în centrul Londrei. Românul, soția sa de cetățenie franceză, și copiii lor de cetățenie germană, locuiesc în furgoneta-rulotă respectivă, și își petrec timpul pur și simplu cutreierând lumea pe seama unui venit din chiria casei lor din Germania. După o experiență interesantă în Iran, au pictat pe mașina-casă cu care călătoresc mesajul, mare și colorat, „Iran is great”. Cu această mașină, s-au dus în centrul Londrei și au parcat în zonă interzisă lângă clădirea unui muzeu, pentru a-l vizita (comentariile din presa nu mentioneaza explicit acest lucru, poate pentru că ar știrbi din spectaculozitatea știrii; imaginile însă așa spun). Foarte repede, poliția s-a autosesizat în privința parcării contravenționale, cu un plus de reacție stârnit de referirea, neobișnuit de epatată în Londra, la Iran. Timp de două ore diverse feluri de forțe de ordine, de la pompieri la ...

1806, Istanbul, povestea unui fost domnitor din Țările Române al cărui fiu fugise la ruși cu scopuri militare în minte: „ ...și prinzându-l pe vodă i-au pus lanțul de gât și de picior cătuși și obezi de fier și l-au închis în temnița ce-i zice Edicula [...]. Apoi după câteva zile l-au scos și la meidan la loc de priveliște și stând vizirul de față au poruncit la gealați de l-au început a tăia la toate încheieturile, adecă de la degetele mâinilor până la umeri, care sunt șaptesprezece încheieturi la o mână până la umere; asemene și la altă mână iar 17. Și la picioare, iar de la la degete până la încheieturile armurilor de trup, 13 la un picior și 13 la alt picior, care fac cu toate încheieturile 60. Și rămânând numai trupul tăvălindu-se în sânge, i-au tăiat capul. Acest chin au suferit bătrânul Ipsilanti...” (citat după cronicari, redat la pagina 183 în cartea „Sentimentul de insecuritate în societatea românească (1600-1830)” publicată de prof. Toader Nicoară la Editura Accent în 20...