Dacă dorim să evaluăm școlile doctorale

Dacă dorim să evaluăm școlile doctorale pentru alt motiv decât a face zgomot și/sau a flexa mușchi pe lanțuri ierarhice, atunci în opinia mea procedura trebuie să fie excesiv de simplă. ARACIS a inițiat recent un proces de consultare publică asupra metodologiei de evaluare a școlilor doctorale. Mi-am transmis punctul de vedere pe cale instituțională dar îl reiau în esență și aici:
  1. Atunci când procedurile sunt prea stufoase, atunci când evaluăm pe picior de egalitate calitatea resursei umane, rezultatele cuantificabile ale școlii și... numărul de regulamente existente, numărul de conferințe, numărul de granturi etc, riscăm să pierdem din vedere întrebarea esențială: care sunt dovezile că acea școală doctorală se încadrează în standarde de cercetare științifică de nivel european? Până la urmă, pentru mulți cercetători din România conceptul legal de „școală doctorală”, așa cum e el implementat acum, a rămas o formă fără fond, o modalitate de a birocratiza și feudaliza încă o parte a sistemului universitar. Or, a veni acum să evaluezi școlile doctorale tocmai după măsura în care au reușit să adopte forma, lăsând în plan secundar fondul... cred că este complet neproductiv pentru cercetători – însă complet productiv pentru osificarea unei structuri de putere revolute și feudale, indiferent cât de des ar repeta cuvintele „reformă”, „modernizare” sau „performanță”.
  2. Cea mai bună modalitate de evaluare este cea de tip peer-review – în care evaluatori responsabili fac judecăți calitative simple (admis/respins). Vocile predominant rasiste care domină discursul public de la noi susțin că în România nu se poate face evaluare calitativă decât dacă aducem evaluatori din străinătate, pentru că în România nu avem oameni integri (subtextul fiind că suntem un neam de hoți și leneși). Deși eu personal găsesc argumentele dânșilor a fi fără fundament, să spunem că refuzăm evaluarea calitativă și o acceptăm pe cea la modă în țările de mâna a doua și a treia: strict cantitativ, după numărul de lucrări, citări, conferințe, cărți etc. Chiar și într-o astfel de situație, aș pleda pentru o variantă cât se poate de simplificată.

Astfel, aș propune:

  • doar două categorii de elemente cuantificabile la evaluare: (1) publicațiile științifice (pe picior de egalitate între ele fiind lucrările în reviste indexate WoS/Scopus/ERIH+, brevetele, elementele de tehnologie/inovare documentate instituțional, cărțile WorldCat/BCI indiferent că sunt publicate în țară sau străinătate) și (2) numărul de citări (Google Scholar, care acoperă toate așa-numitele publicații BDI). În interiorul fiecărei categorii se pot stabili două tipuri de contribuții: standard și respectiv „de impact notabil”. La impact notabil s-ar putea încadra de exemplu publicațiile din quartilele Q1 și Q2 cf. Scimago sau WoS, brevetele internaționale, cărțile prezente în peste 100 de biblioteci WorldCat. Colectarea de alte date (factori de impact, număr și valoare de granturi/contracte, participări la conferințe etc), ori diferențierea celor de mai sus în încă și mai multe categorii, ar fi în opinia mea nu doar superflue ci și generatoare de confuzie și birocrație contraproductivă.
  • Se pot atunci stabili standarde minimale ale ARACIS pentru școlile doctorale în funcție de cele două categorii: publicații și citări. Standardele sunt defalcate pe axe (ex., umanioare, socio-economice, experimentale și inginerești).
  • Astfel de standarde în opinia mea nu pot servi drept bază pentru alcătuirea de clasamente. Verdictul ARACIS ar trebui să fie DA, NU, sau DA-cu-provizorat-până-la-rezolvarea-problemelor. Clasamentele și punctajele ar fi doar modalități de a complica și birocratiza inutil un proces care ar trebui să fie foarte simplu și să nu răpească din timpul cercetătorilor.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

...cu număr. 73.

Cazul misteriosului teren bihorean de fotbal construit în pantă

Cum aleg revista de specialitate