Aroganța simplistă a elitiștilor

Un articol de acum câțiva ani, citând surse de epocă, reamintește cât de grea era situația cetățeanului român acum 100 de ani. Resursele materiale ale țăranilor (ei constituind marea majoritate a populației) erau atât de mici încât abia ajungeau pentru o alimentație foarte precară. De acolo mizerie, boli, mortalitate, lipsă de civilizație. Revoltați, autorii vremii constatau apoi că unii țărani își cheltuiau puținul surplus (de multe ori adunat prin sacrificarea resurselor alimentare) pe mofturi nesănătoase dar cu aromă de modernitate – ca de exemplu farduri pentru fetele/femeile din familie.
Atitudinea unei părți a elitelor față de cetățean pare că nu s-a schimbat de atunci. Și azi i se reproșează omului de rând că își consumă prea mult din salarii pe mâncare, că mănâncă nesănătos, sau că dacă are ambiții de modernitate ele sunt totuși nesănătoase. S-a schimbat desigur „nesănătatea”: dacă acum 100 de ani ni se reproșa toxicitatea fardurilor, azi ni se reproșează toxicitatea telefoanelor, televizoarelor, mașinilor, dulciurilor...
În ochii elitiștilor, de acum 100 de ani sau de azi, problema societății nu e că tocmai ei, cei de la butoanele societății, nu reușesc să ia măsuri pentru eficientizarea societății, pentru a face mai posibil accesul la resurse materiale decente pentru cei care muncesc. Problema elitiștilor noștri pare să fie cetățeanul. Uităm că societatea nu îi oferă resurse, și apoi îi reproșăm că nu și-a instalat panouri solare, că nu cumpără destul șampon, că nu merge la restaurant/cinema/teatru, că nu cumpără cărți (de preferință, unele în care să fie înjurat)...
Astfel de elitiști nu au nimic de oferit societății care îi hrănește. Ei sunt prea adesea (că tot suntem în 27 mai, cu comemorarea lui Tudor Vladimirescu) o „tagmă a jefuitorilor”. O tagmă de oameni specializați în a pune cu îngrețoșare autosuficiență verdicte asupra altora – prea adesea tocmai asupra celor care le coc pâinea, le construiesc școlile, le conduc trenurile, le produc medicamentele și în general le fac viața posibilă. Tagma aceasta, a oamenilor scârbiți steril de țara pe care o parazitează, pare neschimbată de la 1900 până azi. Dânșii își bazează aroganța pe o epatată superioritate – dar o superioritate în profund contrast cu simplitatea erorii elementare de judecată pe care o fac atunci când în esență acuză cetățeanul că... trăiește așa cum se poate, cu resursele reduse pe care le are.

Sigur că și cetățeanul are răspunderea lui. Poate face alegeri mai bune în viață, poate cere mai mult de la societate și de la cei care o conduc/administrează. Sigur că multe elemente ale progresului au costuri complicate și greu anticipabile. Sigur că fără elite nu se poate – o spun legile simple ale fizicii și biologiei. Sigur că defectele societății trebuie notate fără milă și fără cosmetizare paseistă ori naționalistă. Sofismele arogante ale elitiștilor scârbiți de propria țară și de propria specie... nu rezolvă însă nicio problemă. Elitele reale sunt acelea care găsesc soluții de progres sustenabil, nu acelea care explică de ce progresul e imposibil. Pentru că el, de când cunoaștem istoria speciei umane, e și posibil și inevitabil. Până unde ne va duce el? E o întrebare provocatoare - iar răspunsurile posibile ne pot face, e drept, să fim tentați să ne grăbim mai încet.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.