Vă e frică de libertate

La intrarea în SUA se pare că în curând va fi nevoie să dăm ofițerului de la vamă parolele noastre de Facebook, email, laptop etc – dacă ni le cere. Pentru că, spune administrația vămilor americane, e datoria noastră de vizitatori să demonstrăm că suntem „curați” și nevinovați; cetățenilor americani nu li se aplică prevederile, pentru că în cazul lor (nu și în cazul străinilor) funcționează prezumția de nevinovăție. Asta dorește administrația, aleasă cu votul majorității atât în Congresul SUA cât și la Camera Reprezentanților, Casa Albă și conducerile majorităților statelor din SUA. Asta dorește majoritatea alegătorilor din SUA. E de spus însă că asta doriți și dumneavoastră.

Deși mulți se opun de fațadă măsurilor de supraveghere și abuzurilor anticetățenești de tip Big Brother, aceleași măsuri de supraveghere și abuzuri li se par binevenite dacă sunt împachetate un pic diferit, ca să le gâdile orgoliul sau interesul. Uzul cvasiuniversal de sisteme electronice online (card bancar, smartphone, sisteme informatizate unice de evidența populației sau de impozitare) îți plasează toate datele personale la dispoziția cuiva pe care nu îl cunoști și nu l-ai văzut niciodată. Cineva, oricând dorește, poate să afle despre tine mai multe decât știi sau decât ții minte tu însuți/însăți. Dar pentru că acel cineva e departe și nu are neapărat identitate bine definită (e o organizație mai degrabă decât un anume om), pentru că n-o să-l/o vezi niciodată, pentru că îl/o plătești totuși inclusiv ca să îți protejeze datele, pentru că toate acele date nu sunt accesibile chiar oricând și oricui (de exemplu vecinilor tăi sau trecătorilor de pe stradă)... trăiești totuși iluzia intimității.

Unii pretind că internetul e dator să ne protejeze viața personală. Atâta doar că „internetul” nu e o persoană sau un înger păzitor. E un set de aparate și cabluri manevrate/întreținute/controlate de un set de oameni și instituții. Cu nume, prenume și adrese. Cu opinii și ambiții. Când exprim cuvinte într-un device și interlocutorul mi le recepționează la 3000 de km distanță, nu e vorba de magie: e vorba că mi-am încredințat cuvintele cuiva ca să mi le poarte cale de 3000 de km. Acum 200 de ani acel cineva s-ar fi numit poștaș, sau curier. Și acum, ca și acum 200 de ani, va fi posibil să mi se intercepteze corespondența; iar autoritățile sau răufăcătorii nu mă vor întreba neapărat nici acum, cum nu m-au întrebat nici atunci, dacă sunt de acord cu asta. Unora ni se pare, greșit, că dacă scriem un email singuri fără să ne vadă nimeni... acel email e mai secret decât plicul pe care l-am fi depus personal la poștă în mâinile unui funcționar care să noteze cum ne cheamă și cui scriem scrisori. E complet greșit: emailul rămâne pentru referință în servere atât la mine cât și la recipient cât și la cine știe ce servere intermediare. Rămâne scris acolo, și poate fi citit de alții dacă li se pare „necesar” (administratorul de sistem, serviciile de securitate etc). Anonimitatea internetului e un fals; ea n-a existat niciodată – așa că e ipocrit să ne plângem că unii vor să ne-o ia. Pentru că de fapt nu vor să ne-o ia, ci doar să oficializeze și transparentizeze o realitate.

E drept, de ceva vreme și poate pentru încă vreo câțiva ani de acum încolo, puteam avea impresia că nu știe nimeni ce post de radio ascultăm, ce emailuri scriem, la ce ne uităm pe internet. Puteam avea impresia unei libertăți de a face lucruri și de a vorbi cu oricine vrem în completă anonimitate online sau la telefon. În istoria omenirii nu a existat o astfel de situație, până în anii recenți. Din zorii civilizației până la revoluția industrială am trăit în comunități mici, în care era aproape imposibil să ai cu adevărat ceea ce azi definim a fi o viață privată. Toată lumea știa cu cine ești prieten, cu cine vorbești sau ce cumpărături faci. Nu exista pe acele vremuri vreun supermarket în care să te pierzi în așa măsură încât să nu știe nimeni dintre vecini și cunoscuți ce cumperi: totul era de la persoană la persoană, perfectat la vedere sau cu știința lumii. Circulația oamenilor și informației se făcea într-un cerc foarte restrâns, în care puține lucruri scăpau scrutinului comunității. Urbanizarea societății ne-a permis însă pentru o vreme să ne pierdem în mulțimi mari, unde să putem avea mai multă intimitate; să putem de exemplu să ne cumpărăm lucruri fără ca „tot satul” să știe. Iar apoi, cu telefonul și internetul și transportul modern, să putem vorbi cu cine vrem și să ne întâlnim cu cine vrem fără să afle despre asta bătrânele care stau la povești pe băncuța din fața casei vecine.

Epoca urbanizării, a internetului, a banilor de hârtie și a supermarketului ne-a oferit pentru câteva decenii un alt mod de a trăi, complet diferit de ceea ce avusesem de când ne știm ca specie umană. O vreme acest mod de a trăi excesiv de independent/anonim/liber a părut frumos, interesant, entuziasmant. Azi se pare că ne-am săturat. Că v-ați săturat. E greu să mai scapi în discursul public de la noi de citate din Umberto Eco despre cum internetul e de vină că toți imbecilii sunt auziți – deci că ar trebui să se pună niște limite. Dacă nu e Umberto Eco, atunci e administrația americană sau cea britanică, deranjate că teroriștii pot comunica între ei prea ușor/neinterceptat pe internet. Supermarketurile în care îți poți pierde urma ca client sau individ... sunt deplânse de mulți ca distrugătoare de spirit și de comunitate: potrivit criticilor, ar trebui să ne întoarcem la magazinele locale, personalizate, unde vânzătorul își cunoaște toți clienții și știe dinainte ce vrei să cumperi, iar produsele sunt doar locale (poate mai tradiționale, poate mai compatibile cu ființa sau cultura noastră colectivă, dar... în același timp mult mai puține și mai puțin diverse). Alții deplâng „vremurile bune” când o diplomă de doctor sau profesor era respectată (nu ca acum, când prea mulți au diplomă și prea puțini o respectă) – uitând sau neînțelegând că diploma aceea era respectată pentru că era rară... și era rară pentru că trăiam în sărăcie, ignoranță și boală. În mare măsură, cei care deplâng „vremurile bune” deplâng exact lipsa de control pe care o resimt azi; de control pe care să îl poată exercita ei, dar și de control exercitat asupra lor. Paradoxal însă, tot către o societate controlată merg și adepții ultra-modernizării electronice: într-o super-rețea mondială în care avem acces online instant la orice resurse sau informații dorim... administratorii vor avea reciproc acces la orice informație despre noi și, mai mult, vor putea să ne controleze mult mai eficient decât o puteau face predecesorii lor de acum 200 de ani. Acum câteva săptămâni făcea vâlvă entuziastă la noi o știre despre cum și-a sărbătorit o fostă republică sovietică turistul cu numărul 6 000 000. Am fost mai toți entuziasmați ce treabă bună fac foștii sovietici cu turismul; aparent pe nimeni nu a deranjat conceptul că totuși... cineva stă să numere și să indexeze fiecare cetățean străin care intră în țară. Entuziasmul totalitar de pe marginea știrii sugerează implicit că turistul e un fel de vită furajată, care trebuie plimbată în lanț, indexată, cântărită, valorificată de la coadă până la cap... desigur neapărat în mod tradițional, uman, cald, cu sarmale, țuică de prune și vizită la Castelul Bran. Personal, fiecare dintre noi tare ar vrea să poată călători liber, fără restricții și vize și supraveghere, oriunde în lume. Dar... când vine vorba de turiștii care să ne viziteze ei pe noi, schimbăm foaia și ne entuziasmează conceptul de a-i număra, indexa, însemna, tabela... Ne place declarativ libertatea și conceptul de democrație – doar că la prima ocazie renunțăm la ele și ne punem întrebarea dacă chiar ar trebui să voteze și „ceilalți”: că doar nu-s așa de inteligenți ca noi, nici așa de culți, nici așa de spălați, nici așa de cinstiți, nici așa de edentați. Vrem egalitate, dar numai pentru noi față de cei mai mari ca noi – nu și pentru noi față de cei mai mici ca noi.

Astfel de atitudini lasă loc prea mult pentru dublu standard și pentru o dihotomie nesănătoasă între fapte și vorbe - și care în esență e un strigăt disperat al nostru în fața a ceea ce percepem a fi hăul întunecat al libertății. Un hău care s-a căscat în ultimele decenii tot mai aproape de noi, fascinându-ne la început și înfricoșându-ne acum. Da, să aibă toată lumea drept de liberă circulație; dar de fapt nu – că altfel ne inundă musulmanii. Da, să aibă toată lumea dreptul la opinie și la cuvânt; dar de fapt nu – că altfel ne inundă legiunile de imbecili de pe internet ale lui Umberto Eco. Da, să pot cumpăra ce vreau și de unde vreau; dar de fapt nu – că altfel se distrug tradițiile locale. Da, să pot vorbi liber la telefon; dar de fapt nu – că altfel nu mai putem opri teroriștii. Da, să înlocuim dictatorii cu parlamente alese democratic; dar de fapt nu – că alegerile înseamnă „politică” iar „politica e pentru porci și hoți”.

Toate aceste atitudini ilustrează o teamă instinctivă de libertate și de responsabilitate. Le găsim oriunde pe planetă, de la Washington la Kuala Lumpur, de la Cluj la Buenos Aires. Este oare această teamă justificată? Unii vor spune că da: proliferarea terorismului, spirala încălzirii globale și a deșertificării, efectele secundare neanticipate ale nenumăratelor tehnologii moderne pe care le adoptăm prea repede... sunt privite toate ca exemple de progres nesustenabil și ca dovadă că progresul trebuie înfrânat.

Astfel de voci, fie cu tonalitatea lor ultraliberală fie cu tonalitatea lor ultraconservatoare, par să domine din păcate spațiul public de la noi. Despre calea de mijloc, în care să căutăm un progres mai responsabil în loc să fim obsedați de dărâmarea sau de construirea de ziduri sau de edificii pe care le credem grandioase... despre aceasta vorbește prea puțină lume. Ironic însă în raport cu legiunea de cavaleri ai apocalipsei din mass-media care ne vor înapoi în Evul Mediu, impresia mea este că marea masă a populației nu poate fi întoarsă de pe drumul spre progres. Poate că o să mai dea din cap de complezență, uneori char zgomotos, la câte un #corupțiaucide, #DNAsăvinăsăvăia, #afarăcumusulmaniidințară, #închidețisupermarketurile, #preamulțistudențipreamultediplome. Dar știm din istorie: calea spre progres e inevitabilă, oricât de teamă ne-ar fi de el.