Omerta socială și academică

Cunoscută din zona sud-europeană, omerta e definită ca „interdicția categorică de cooperare cu autoritățile statului sau recurgerea la serviciile sale, chiar și atunci când cineva a fost victima unei infracțiuni”.
Definiția de mai sus e în opinia mea înșelătoare, de vreme ce sursa citată ne spune de asemenea că originea termenului e probabil în vremuri când nu exista un „stat” în accepțiunea modernă a termenului. Cu acest caveat, putem discuta despre o omertă aparent diferită în societatea românească: „interdicția categorică de cooperare cu opinia publică sau recurgerea la serviciile sale, chiar și atunci când cineva a fost victima unei infracțiuni”. Desigur, într-o țară neaflată sub strictă dictatură  (eventual externă) „statul” nu este altceva decât o manifestare a „opiniei publice”.
La fel ca în mafiile siciliene, în România (inclusiv, sau cu atat mai mult in mediul academic) „nu e bine să te expui”. Nu e bine să te mânjești apărând presă. Nu e bine să te mânjești făcând politică. Nu e bine să îi critici pe cei mai puternici decât tine. Nu e bine să faci contestații. Nu e bine să candidezi la concursuri/alegeri unde nu ai fost chemat personal de un șef să candidezi – și mai ales nu la cele care nu sunt pregătite pentru tine. Dacă ești candidat, nu e bine să vorbești despre candidatura ta – pentru că de fapt „cerșești voturi”. Nu e bine să vorbești despre rezultatele tale profesionale – pentru că de fapt „cerșești atenție” sau „cerșești bani”. Dacă în mediul universitar decizii academice solide sunt înlocuite de alegeri administrative arbitrare sau controlate de grupuri de interese ilegitime, se cuvine să taci pentru interesul „instituției” sau al „rapidității reformei” sau al „dorinței domnului ministru/director/etc”. Dacă plagiatul pe care l-ai observat e incomod sistemului de putere din care faci parte, atunci e civic să vorbești; dacă plagiatul e în tabăra „celor buni” atunci e civic să taci. Tăcerea e de aur, când servește structurii de putere, formală sau nu, în care te afli. La fel ca în omerta siciliană.

Pentru adepții acestui sistem de gândire, statul însuși devine un fel de organizație mafiotă, pentru care principalul pericol/adversar e opinia publicului, opinia contribuabililor. Asta, chiar dacă acei adepti se numesc sau se consideră luptători antimafie sau activiști civici „antisistem”.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Nu, Bucureștiul nu fură banii Transilvaniei

Vă e frică de libertate

...cu număr. 67.