Omerta socială și academică
Cunoscută din zona sud-europeană,
omerta e definită
ca „interdicția categorică de cooperare cu autoritățile
statului sau recurgerea la serviciile sale, chiar și
atunci când cineva a fost victima unei infracțiuni”.
Definiția de mai sus e în opinia mea
înșelătoare, de vreme ce sursa citată ne spune de asemenea că
originea termenului e probabil în vremuri când nu exista un „stat”
în accepțiunea modernă a termenului. Cu acest caveat, putem
discuta despre o omertă aparent diferită în societatea românească:
„interdicția categorică de cooperare cu opinia
publică sau recurgerea la serviciile sale, chiar și
atunci când cineva a fost victima unei infracțiuni”. Desigur,
într-o țară neaflată sub strictă dictatură (eventual externă) „statul” nu este altceva decât o
manifestare a „opiniei publice”.
La fel ca în mafiile siciliene, în
România (inclusiv, sau cu atat mai mult in mediul academic) „nu e bine să te expui”. Nu e bine să te mânjești
apărând presă. Nu e bine să te mânjești făcând
politică. Nu e bine să îi critici pe cei mai puternici
decât tine. Nu e bine să faci contestații. Nu e bine să
candidezi la concursuri/alegeri unde nu ai fost chemat
personal de un șef să candidezi – și mai ales nu la cele
care nu sunt pregătite pentru tine. Dacă ești candidat, nu e bine
să vorbești despre candidatura ta – pentru că de fapt „cerșești
voturi”. Nu e bine să vorbești despre rezultatele tale
profesionale – pentru că de fapt „cerșești atenție”
sau „cerșești bani”. Dacă în mediul universitar
decizii academice solide sunt înlocuite de alegeri administrative
arbitrare sau controlate de grupuri de interese ilegitime, se cuvine
să taci pentru interesul „instituției” sau al „rapidității
reformei” sau al „dorinței domnului ministru/director/etc”.
Dacă plagiatul pe care l-ai observat e incomod sistemului de putere
din care faci parte, atunci e civic să vorbești; dacă plagiatul e în
tabăra „celor buni” atunci e civic să taci. Tăcerea e
de aur, când servește structurii de putere, formală sau nu, în
care te afli. La fel ca în omerta siciliană.
Pentru adepții acestui sistem de
gândire, statul însuși devine un fel de organizație
mafiotă, pentru care principalul pericol/adversar e opinia
publicului, opinia contribuabililor. Asta, chiar dacă acei adepti se
numesc sau se consideră luptători antimafie sau activiști civici
„antisistem”.
Uneori este pacat sa ai dreptate!
RăspundețiȘtergere