Câteva întrebări post-16.11.2014

Câteva întrebări, și răspunsurile mele. Îi mulțumesc lui Petru Munteanu (de la revista Foreign Policy Romania) pentru ocazia de a răspunde.

1. Republică prezidențială sau Republică parlamentară, ce ați vota la un asemenea referendum?

Probabil aș face uz de dreptul (presupunându-l încă existent la acea dată) de a refuza votul. De prea multă vreme când nu ne place ce vedem în oglindă plasăm vina pe oricine altcineva decât pe noi înșine: e vina oglinzii, a luminii, a vecinilor, a „sistemului” etc. Dacă ceva se poate îmbunătăți, este grija cu care alegem persoanele care ocupă și pe cele care interacționează instituțional cu funcția respectivă; implicit avem de lucru la propriile capacități și caractere și – în opinia mea esențial în cadrul unei democrații – la capacitatea de a-i convinge (nu învinge) pe cei din jur, sau de a fi convinși (nu învinși), cu argumente raționale și cu fapte concrete.

În principiu, o țară are nevoie de o președinție mai curând ceremonială (Germania) sau de una clar executivă (Franța)?

Sau complet executivă (SUA dar și, de facto, toate dictaturile), sau deloc (monarhie)... E greu de proiectat în viitor imaginea țării care să fie atât de independentă de traseul prin care a ajuns acolo, încât să se poată formula ab initio o recomandare. Cred ca SUA, Germania si Marea Britanie sunt cele mai apropiate de acel concept; toate trei concentrează puterea executivă în mâinile primului ministru (în așa măsură încât în SUA el poartă direct denumirea de președinte...). Cred, mai departe, că sistemul din SUA, în care șeful de facto al administrativului este ales direct și are de lucrat doar cu parlamentul, împărțind clar între două (și nu trei) entități administrativul și legislativul, are un avantaj important de legitimitate și claritate, ceea ce poate însemna și stabilitate și eficiență.

Ce formulă socotiți că este mai adecvată momentului istoric în care se află România – sau culturii politice/ civice românești? Credeți că România ar trebui să fie o republică parlamentară – cu un Președinte mai curând ceremonial, ales de Parlament? Sau o republică prezidențială, în care Președintele, ales prin sufragiu universal, să aibă atribuții executive mai ample și mai clare?

Ieșită mult mai recent decât vestul Europei sau decât SUA din feudalism (dacă a ieșit – și aici rămâne de discutat), România va simți constant la nivel discursiv entuziam față de „libertate” (înțeleasă ca antiteza dictaturii, deci aparent nu foarteconciliabilă cu republica prezidențială), în timp ce la nivel afectiv se va simți acasă într-un sistem cu linii de forță clare și conectate ultimamente către o persoană bine definită (probabil compatibil cu republica prezidențială). De aici, sistemul actual pare bine gândit pentru a acomoda ambele tendințe. Definirea crepusculară a atribuțiilor președintelui este însă o premiză pentru incertitudine și conflict. O proporție semnificativă a societății folosește, explicit sau implicit, conceptul inexistent în Constituție de „șeful statului”, ceea ce sugerează că există disponibilitate (nu neapărat și voință conștientizată) pentru o poziție astfel definită. Poate că ar fi cazul atunci să o definim ca atare, pentru a pune în acord mentalul colectiv cu realitatea legislativă.

2. Pe cine ați fi vrut să vedeți între candidații la Președinție din 2014? Dar în 2019? ;)

În esența democrației (spre deosebire de anarhie) cred că sunt mecanismele de control a intrării pe lista de candidați. Cred că de fapt calitatea câștigătorului se decide, la majoritatea alegerilor, mult mai devreme de ziua votului, mai devreme de ziua în care sunt validate legal candidaturile, și chiar mai devreme de ziua în care o entitate politică (partid, mișcare, etc) își desemnează candidatul. Momentul cheie este cel la care sunt aleși cei care ulterior vor avea puterea de a decide cine este candidatul entității respective. Raționamentul e că acei oameni vor controla calitatea candidatului și a echipei de campanie (și deci performanța în campania electorală), ca și resursele alocate sau atrase din exterior (umane, financiare, etc). În acest context, cred că am avut singurii candidați posibili în actuala configurație politică și socială, deci și cei mai buni. Speculațiile despre cine „ar fi putut fi” nu fac decât să ne îndepărteze de căutarea soluțiilor reale și să întrețină vie tema ticăloșiei inerente a clasei politice – o temă care pe de o parte este abil speculată de către cei mai dinamici membri ai aceleiași clase (ceea ce le intră în „fișa postului”, deci nu ar trebui să ne plângem și probabil nici să îi urmăm) dar, mai important, constituie o premiză majoră a oricărui atentat la democrație în general (concept vag, poate insuficient de mobilizator) și la drepturi și libertăți (individuale, colective, naționale).

Dincolo de aceste comentarii post-factum, e de așteptat ca un candidat cu șanse mari de succes să aibă în spate probitate morală necontestată, performanță profesională validată, experiență administrativă cu entități complexe demonstrată prin muncă directă; aceasta din urmă cred că e de departe cea mai importantă condiție. Ca unealtă auxiliară este capacitatea de comunicare, în măsura în care poate crea impresia îndeplinirii celor trei criterii atunci când ele în realitate nu sunt îndeplinite, sau invers. De aceea, cred, nu au succes candidații care „spun lucrurilor pe nume” („spun” e verbul cheie)și au un oarecare succes unii care repugnă dar prin munca proprie dovedesc rezultate administrative („munca” este cuvântul cheie). Din aceste motive, deși tentația apare des în discursul public, oricât de evidente ar fi de performanțele intelectuale, profesionale și/sau morale ale unui om, nu pot să îl iau în considerare doar pe baza acelor argumente drept candidat pentru o poziție administrativă de anvergură națională (deși poate unii dintre ei au mai multă experiență administrativă decât percepe majoritatea publicului). Tot ce-mi pot dori este ca forțele majore din societate să reușească să selecteze mai eficient dintre oamenii care le stau la dispoziție. Mi-aș fi dorit ca cele două forțe majore să fi adus pe piață anul acesta candidați care, dincolo de performanțe ce le aduseser deja susținere semnificativă, să nu aibă călcâiele lui Ahile atît de expuse. Până la urmă e inevitabil ca astfel de forțe majore să dea candidații din finală, și e de asemenea sănătos - pentru că acei candidați trec astfel printr-un filtru suplimentar, foarte complex, care ar trebui să crească șansele de detectare a punctelor slabe (detectare fie de către colegi, fie de către oponenții politici, fie de către criticii independenți, fie de către forțele externe care au interese geostrategice în zonă). De aceea deci nu vreau să cad în capcana altfel comodă de a da o listă de personalități de înaltă vizibilitate (în ochii mei sau ai societății) dar care încă nu sunt oameni politici într-unul dintre partidele majore. În plus, am expus mai sus părerea mea despre pericolele supralicitării temei „aceeași mizerie”. E ușor de speculat că ambele partide aveau numeroși oameni politici la fel de capabili ca cei care au candidat, și cu siguranță fezabil ca ambele să fi recrutat pentru campanie căte un candidat din afara partidului, cu experiență în mediul de afaceri sau academic și cu suficientă anterioară expunere la public. Pentru a încheia, un exemplu de posibilă finală alternativă ar fi Irinel Popescu – Renate Weber.

Cum credeți că ar putea ajunge și candidați reali acești preferați ai Dvs? Propuși de partide sau propulsați de societatea civilă?

Am răspuns mai sus. În privința societății civile, cred că termenul este incomplet definit.  Dacă el se referă strict la sectorul de activiști eminamente opuși sistemului politic, atunci șansele lor de a convinge societatea în ansmblu sunt nule. Traiectoria către Cotroceni a candidatului din 1996 Emil Constantinescu e ilustrativă: la acea dată nu mai era doar rector (deci,  experiența administrativă), nu mai era doar reprezentant al unei Alianțe Civice, ci și lider al unui conglomerat politic, CDR. Nu se poate exclude desigur scurtcircuitarea sectorului politic de către vreun candidat, dar aceasta ar semnala o instabilitate a sistemului politic democratic extrem de mare – ceea ce din punct de vedere geopolitic ar fi fie motiv de bucurie (deci poate chiar deziderat), fie de îngrijorare, în funcție de punctul (cardinal) de reper.

Amintim aici și discuția despre: De unde ar putea veni următoarea candidată adecvată pentru Președinție?

Am răspuns mai sus, cred. E de adăugat că șansele ar fi semnificativ mai realiste dacă setul de oameni care aleg candidatul (deci, conducerile forțelor politice majore) ar conține femei  în aceeași proporție ca societatea per ansamblu (adică în ușoară majoritate). S-ar câștiga astfel în legitimitate și, cred eu, foarte mult și în calitate.

3. Dincolo de președinte, pe cine ați vrea să știți între consilierii Președintelui?

E logic să-i regăsim acolo cel puțin pe câțiva dintre sfătuitorii-cheie din campanie, și e de așteptat să regsim acolo oameni dispuși să creadă onest în proiectele titularului funcției, preferabil veniți în parte și ca reprezentanți ai celor care nu au votat, sau care au votat împotrivă. Calitatea consilierilor va plasa o amprentă foarte puternică asupra credibilității acțiunilor prezidențiale și probabil, indirect, și asupra credibilității forței politice care l-a propulsat. Dincolo de asta, cred că un proiect votat de 6 milioane de oameni (cu 5 milioane de voturi împotrivă) nu are nevoie de sfaturi sau comentarii în această privință. Spun proiect, pentru că e vorba atât de omul așezat drept candidat, cât și de echipa care l-a aduc acolo. Cu siguranță aș vrea să nu mai văd oameni care se lasă atrași în discuții ce implică gențile cu euro ale oligarhilor, oricât de cinstiți ar fi ei și din orice punct cardinal. Aș vrea să văd oameni conștienți de rolul de angajat al contribuabililor, nu de specialiști în alba-neagra cu speranțele acestora.